Singur pe strada

“Într-o zi de septembrie 2005, am întâlnit un băiat din România, al cărui nume nu mi-l amintesc. M-a întrebat dacă puteam să-l duc cu maşina până la o staţie de autobuz. Avea treisprezece sau paisprezece ani, un zâmbet simpatic şi era murdar de noroi pe obraz: jucase fotbal. I-am spus: «Bineînţeles». Pe drum, am început să vorbim. [...] În câteva minute mi-a povestit jumătate din viaţa lui: călătoria clandestină spre Italia; repatrierea tatălui său, care nu a mărturisit nimănui că avea în grijă un fiu; întâlnirea cu un italian care l-a ajutat şi cu un altul care ar fi vrut să-l trimită la furat. «Ştii unde se află tatăl tău acum?» l-am întrebat. «Nu», mi-a răspuns. «Poate în închisoare. Poate în altă ţară». S-a oprit, a căutat ceva în buzunare (nu ştiu ce), apoi a continuat: «Un lucru e sigur, însă. Dacă nu se întoarce după mine, într-o bună zi mă voi duce eu să-l caut. Pe el sau pe bunicul...» În aceeaşi seară, acasă, am început să scriu povestea aceasta."