PREVIEW CĂRȚI



J.K. Rowling - Moarte subită


Duminică

moarte-subita_1_x200Barry Fairbrother n-ar fi vrut să ia cina în oraş. În cea mai mare parte a weekendului îl chinuise o cumplită durere de cap şi dădea zor să se încadreze în termenul limită pentru articolul ce urma să apară în ziarul local.
Totuşi, soţia lui fusese puţin cam rigidă şi necomunicativă în timpul prânzului, iar Barry dedusese că felicitarea pe care i-o trimisese nu compensase crima lui de a se închide în birou toată dimineaţa. Nu fusese de vreun folos nici faptul că scrisese despre Krystal, pe care Mary o detesta, deşi pretindea cu totul altceva.
— Mary, aş vrea să luăm masa în oraş, o minţise el, ca să îndepărteze răceala ca de gheaţă. nouăsprezece ani, copii! Nouăsprezece ani, iar mama voastră n-a arătat niciodată mai frumoasă.
Mary se înmuiase şi zâmbise, aşa că Barry a dat telefon la clubul de golf, pentru că era aproape de ei şi cu siguranţă aveau să găsească o masă. Căuta modalităţi mărunte de a-i oferi plăcere soţiei sale, pentru că ajunsese să-şi dea seama, după aproape două decenii de convieţuire, cât de mult o dezamăgise în privinţa lucrurilor mari. Niciodată n-o făcuse intenţionat. Pur şi simplu, aveau noţiuni foarte diferite despre ceea ce ar trebui să fie cel mai important în viaţă.
Cei patru copii ai lui Barry şi Mary trecuseră de vârsta când aveau nevoie de o dădacă. Se uitau la televizor când le-a zis la revedere pentru ultima oară şi doar Declan, cel mai mic, s-a întors către el şi a ridicat mâna în chip de rămas-bun.
Durerea de cap continua să zvâcnească în spatele urechii în timp ce scotea maşina de pe alee şi pornea la drum prin cochetul orăşel Pagford, unde locuiau de când se căsătoriseră. Au luat-o pe Church Row, strada în pantă abruptă pe care se înălţau cele mai scumpe case cu întreaga lor extravaganţă şi soliditate victoriană, au ocolit biserica fals-gotică unde le urmărise odată pe gemenele lui interpretând Joseph and the Amazing Technicolor Dreamcoat, apoi au traversat piaţa, de unde se vedea cu claritate scheletul întunecat al mănăstirii ruinate care domina linia de orizont a oraşului, aşa cum era aşezată sus pe deal, contopindu-se cu cerul violet.
În timp ce mânuia volanul, luând virajele familiare, Barry nu se putea gândi decât la greşelile pe care cu siguranţă că le făcuse în graba lui de a termina articolul pe care tocmai îl trimisese prin e-mail laYarvil and District Gazette. Vorbăreţ şi cu o prezenţă agreabilă, îi venea greu să-şi transpună personalitatea pe hârtie.
Clubul de golf se afla la doar patru minute de piaţă, ceva mai încolo de punctul în care oraşul se pierdea treptat într-o ultimă suflare de vile vechi. Barry parcă minivanul în faţa restaurantului clubului, Birdie, şi zăbovi un moment lângă maşină, ca să-i dea răgaz lui Mary să-şi rujeze din nou buzele. Aerul răcoros al serii îi mângâia faţa într-un mod plăcut. În timp ce se uita la contururile terenului de golf cum se dezintegrau în amurg, Barry se întrebă de ce mai rămăsese membru al clubului. La golf nu prea se pricepea: balansul lui era dezordonat şi avea un handicap ridicat. ar fi putut face atâtea cu timpul său. Capul îi zvâcnea mai rău ca oricând.
Mary stinse lumina de la oglindă şi închise portiera. Barry apăsă butonul de închidere al telecomenzii. Tocurile înalte ale pantofilor lui Mary ţăcăneau pe asfalt, sistemul de închidere automată al maşinii scoase un bip, iar Barry se întrebă dacă, după ce-o să mănânce, o să-i mai treacă greaţa.
O durere cum nu-i mai fusese dat să trăiască îi străpunse creierul ca o bilă pentru demolări. Abia dacă sesiză durerea ascuţită din genunchi când aceştia se loviră de asfaltul rece; craniul îi fu inundat de foc şi sânge. Suferinţa cumplită era insuportabilă, dar se văzu nevoit să o suporte, căci avea să mai treacă un minut până la starea de inconştienţă.
Mary ţipă... şi continuă să ţipe. Mai mulţi bărbaţi ieşiră în fugă din bar. Unul dintre ei se întoarse rapid în clădire ca să vadă dacă era pe-acolo vreunul dintre medicii pensionari ai clubului. Prietenii lui Barry şi Mary, un cuplu aflat acolo, auziră agitaţia din restaurant, îşi lăsară aperitivele pe masă şi se grăbiră să iasă ca să vadă dacă pot fi de folos cu ceva. Soţul sună la 999 de pe mobil.
Ambulanţa a trebuit să vină din oraşul învecinat Yarvil; a durat douăzeci şi cinci de minute până să ajungă. În timp ce lumina albastră pâlpâitoare aluneca încet peste locul faptei, Barry zăcea inert şi fără viaţă pe asfalt în băltoaca propriei sale vome. Mary stătea ghemuită lângă el, cu ciorapii sfâşiaţi la genunchi, ţinându-l de mână, suspinând şi rostindu-i numele în şoaptă.

Luni

— Ţine-te tare, zise Miles Mollison, stând în bucătăria uneia dintre casele mari de pe Church Row.
Aşteptase până la şase şi jumătate dimineaţa ca să telefoneze. Fusese o noapte urâtă, plină de lungi perioade de veghe întrerupte de reprize furate de somn agitat. La patru dimineaţa îşi dăduse seama că şi soţia lui era trează, aşa că o vreme au stat de vorbă cu glas scăzut, pe întuneric. Chiar în timp ce discutau despre ceea ce văzuseră fără voia lor, fiecare încercând să scape de sentimentele vagi de teamă şi şoc, vălurele diafane de exaltare îi gâdilau lui Miles măruntaiele la gândul că îi va da vestea tatălui său. Avusese de gând să aştepte până la şapte, dar teama că altcineva ar putea să i-o ia înainte îl făcuse să pună mâna pe telefon mai devreme.
— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea bubuitoare a lui Howard, cu o uşoară nuanţă metalică.
Miles îl pusese pe difuzor ca să audă şi Samantha. Ciocolatie spre culoarea mahonului în capotul ei roz-pal, aceasta profitase de trezirea lor matinală ca să aplice încă o porţie de cremă autobronzantă pe tenul ei de pe care bronzul natural începea să dispară. În bucătărie domnea un amestec de arome de cafea şi nucă de cocos sintetică.
— Fairbrother a murit. S-a prăbuşit la clubul de golf aseară. Sam şi cu mine luam masa la Birdie.
— Fairbrother a murit? urlă Howard.
Inflexiunea vocii sugera că se aşteptase la o schimbare dramatică în soarta lui Barry Fairbrother, dar nici măcar el nu-i anticipase moartea.
— S-a prăbuşit în parcare, repetă Miles.
— Dumnezeule mare! spuse Howard. Abia împlinise patruzeci de ani, nu? Dumnezeule mare!
Miles şi Samantha îl ascultau pe Howard cum respiră ca un cal obosit. Întotdeauna, dimineaţa avea respiraţia întretăiată.
— Ce-a fost? Inima?
— Ceva la creier, se pare. Ne-am dus cu Mary la spital şi...
Dar Howard nu mai era atent. Miles şi Samantha l-au auzit dându-le celorlalţi vestea.
— Barry Fairbrother! Mort! e Miles!
Miles şi Samantha îşi beau cafeaua, aşteptând ca Howard să revină la telefon. Capotul Samanthei se desfăcu în clipa când femeia se aşeză la masa din bucătărie, lăsând să se vadă contururile sânilor ei mari sprijiniţi de antebraţe. Presiunea ascendentă îi făcea să pară mai dolofani şi mai netezi decât atunci când atârnau fără să fie susţinuţi. Pielea aspră a părţii superioare a decolteului radia mici crăpături care nu mai dispăreau când se decomprimau. În tinereţe, fusese o clientă asiduă a saloanelor de bronzat.
— Ce? zise Howard, revenind la telefon. Ce ziceai de spital?
— Am fost cu ambulanţa, eu şi Sam, rosti clar Miles. Cu Mary şi cadavrul.
Samantha băgă de seamă că a doua versiune a lui Miles accentua ceea ce se putea numi aspectul comercial al istorisirii. dar nu-l condamna. Răsplata lor pentru că înduraseră acea oribilă experienţă era tocmai dreptul de a le povesti altora despre ea. Nu credea că are să uite uşor: Mary văicărindu-se; ochii lui Barry pe jumătate deschişi deasupra măştii lipite de gură şi nas; ea şi Miles încercând să descifreze expresia paramedicului; hurducăiala maşinii înghesuite; geamurile întunecate; teroarea.
— Dumnezeule mare! spuse Howard pentru a treia oară, ignorând întrebările timide din fundal ale lui Shirley, atenţia fiindu-i îndreptată asupra lui Miles. Şi cum, a căzut, pur şi simplu, mort în parcare?
— Da, răspunse scurt Miles. În clipa în care l-am văzut, era evident că nu se mai putea face nimic.
A fost prima lui minciună şi-şi întoarse ochii de la nevastă-sa în timp ce-o rostea. Aceasta îşi amintea cum Miles îşi petrecuse protector braţul mare pe după umerii zguduiţi de plâns ai lui Mary: O să fie bine... o să fie bine...
„Dar, în definitiv“, îşi zise Samantha, încercând să-i găsească scuze lui Miles, „de unde era să ştii cum stau lucrurile, când tocmai îi puseseră masca de oxigen şi-i înfigeau ace în braţe?“ Crezuseră că încercau să-l salveze pe Barry şi niciunul nu ştiuse sigur că nu avea niciun rost până când tânăra doctoriţă de la spital se apropiase de Mary. Samantha încă vedea, cu teribilă claritate, faţa goală, împietrită a lui Mary şi expresia tinerei femei în halat alb, cu ochelari şi părul drept: reţinută, şi totuşi puţin grijulie... scene pe care le puteai vedea mereu în dramele de la televizor, dar când le întâlneai în realitate...
— Câtuşi de puţin, spunea Miles. Păi, nu mai demult decât marţi Gavin a jucat squash cu el.
— Şi părea în regulă atunci?
— Da, da. l-a făcut zob pe Gavin.
— Dumnezeule mare! Uite-aşa se-ntâmplă lucrurile, nu-i aşa? Uite-aşa se-ntâmplă. Rămâi un pic, mama vrea să-ţi zică ceva.
Se auzi un clămpănit şi un păcănit, şi apoi vocea plăcută a lui Shirley.
— Ce şoc teribil, Miles! spuse ea. tu eşti bine?
Samantha sorbi cu stângăcie din cafea; lichidul i se prelinse din colţurile gurii pe bărbie şi-şi şterse faţa şi pieptul cu mâneca. Miles adoptase vocea pe care o folosea întotdeauna când vorbea cu maică-sa: mai profundă decât de obicei, o voce care parcă spunea „sunt stăpân pe situaţie, nimic nu mă poate tulbura“, viguroasă şi plină de seriozitate. Uneori, mai ales când se îmbăta, Samantha imita conversaţiile dintre Shirley şi Miles. „Nu-ţi face griji, mămico. Miles e aici. Soldăţelul tău.“
„Dragule, eşti minunat: aşa de mare, de viteaz şi de deştept.“ O dată sau de două ori, în ultima vreme, Samantha făcuse asta în faţa altor oameni, lăsându-l pe Miles frustrat şi în defensivă, chiar dacă se prefăcea că râde. Ultima oară se certaseră pe tema asta, în maşină, la întoarcerea acasă.
— V-aţi dus cu ea până la spital? se auzea Shirley rostind în receptorul telefonului.
„Nu“, îi dădu Samantha replica în gând. „Pe la jumătatea drumului ne-am plictisit şi i-am rugat să ne lase să coborâm.“
— Măcar atâta lucru am putut să facem şi noi. Aş fi vrut să putem face mai mult.
Samantha se ridică şi se duse la aparatul de prăjit pâine.
— Sunt sigură că Mary a fost foarte recunoscătoare, spuse Shirley.
Samantha lăsă să cadă cu zgomot capacul cutiei pentru pâine şi înfipse patru felii în fantele aparatului. Vocea lui Miles deveni mai firească.
— Păi, da, după ce doctorii ne-au spus... confirmat că e mort, Mary a vrut să-i cheme pe Colin şi pe tessa Wall. Sam i-a sunat, am aşteptat până au venit şi pe urmă am plecat.
— Ei, Mary a avut noroc că aţi fost acolo, spuse Shirley. Tata mai vrea să-ţi zică ceva, Miles. Ţi-l dau imediat. Vorbim mai târziu.
— „Vorbim mai târziu“, o maimuţări Samantha cu faţa la ceainic, clătinând din cap. Reflexia ei deformată arăta un chip umflat după o noapte fără somn, iar ochii săi căprui erau injectaţi. În graba de a fi martoră la transmiterea veştii către Howard, Samantha îşi dăduse din greşeală cu loţiune de bronzat foarte aproape de marginile ochilor.
— Ce-ar fi să veniţi tu şi Sam pe la noi diseară? se auzi vocea tunătoare a lui Howard. Nu, stai puţin — mama mi-a amintit că azi jucăm bridge cu soţii Bulgen. Veniţi mâine. la cină. Pe la şapte.
— Poate venim, spuse Miles, aruncând o privire spre Samantha. Va trebui să văd ce program are Sam.
Ea nu-i dădu de înţeles dacă vrea sau nu să meargă. O ciudată senzaţie de dezamăgire se instală în bucătărie după ce Miles încheie convorbirea.
— Nu le vine să creadă, spuse el, de parcă ea n-ar fi auzit totul.
Îşi mâncară în tăcere pâinea prăjită, sorbind din cănile cu cafea proaspăt preparată. O parte din iritabilitatea Samanthei se domoli în timp ce mesteca. Îşi aminti cum se trezise mai devreme cu o tresărire în dormitorul lor întunecat şi se simţise absurd de uşurată şi de recunoscătoare să-l simtă pe Miles lângă ea, masiv şi burtos, mirosind a iarbă parfumată şi transpiraţie stătută. Apoi se imagină pe sine povestindu-le clienţilor de la magazin despre cum un bărbat căzuse mort în faţa ei şi despre alergătura lor milostivă până la spital. Se gândi la modalităţi de a descrie diferitele aspecte ale călătoriei, precum şi la scena culminantă cu doctoriţa. Tinereţea acelei femei stăpâne pe sine nu făcuse decât să înrăutăţească lucrurile. Misiunea de transmitere a unor veşti de acest gen ar trebui încredinţată unor persoane mai vârstnice. Apoi, întărindu-şi şi mai mult moralul, îşi aminti că a doua zi avea întâlnire cu reprezentantul de vânzări de la Champêtre, care flirtase într-un mod plăcut cu ea la telefon.
— Cred c-am s-o iau din loc, spuse Miles golindu-şi cana de cafea, cu ochii la zorii care se iveau dincolo de fereastră. Scoase un oftat adânc şi-şi bătu soţia pe umăr în timp ce-şi ducea farfuria şi cana la maşina de spălat vase.
— Doamne, chestia asta dă totul peste cap, nu-i aşa?
Clătinând din capul cu părul grizonant tuns scurt, ieşi din bucătărie.
Uneori, Samantha îl găsea pe Miles absurd şi, din ce în ce mai mult, plicticos. Din când în când, totuşi, îi făcea plăcere gravitatea lui în exact aceeaşi manieră în care îi plăcea, la ocazii formale, să poarte pălărie. La urma urmelor, în dimineaţa asta era cât se poate de adecvat să fii solemn şi prezentabil. Îşi termină de mâncat pâinea prăjită şi strânse masa, prelucrând mental povestea pe care plănuia să i-o relateze asistentei.




Capitolul unu: nu mi se poate întâmpla mie

Toţi tinerii trãiesc cu impresia cã deşi lumea e plinã de rele, nimic nu li se poate întâmpla lor. Sunt atâţia oameni pe lume, de ce mi s-ar întâmpla tocmai mie? Cancer, HIV, sute de boli, dintre care unele mortale. Nu, nu mi se poate întâmpla mie. (…)
Din câte am auzit, în urmã cu câteva zeci de ani, lumea era mult mai rãu decât acum(se poate mai rãu?). Cel puţin, asta spune profesoara de istorie, pe care încerc sã nu o ascult, repetând pentru a mia oarã aceeaşi lecţie.
Nu sunt genul ãla de adolescentã care sã urascã şcoala, chiar îmi place, mai ales literatura şi biologia. Dar urãsc istoria. Şi asta pentru cã toata materia se rezumã la ultimele zeci de ani, la dezastrele naturale care au dus pãmântul aproape de pieire şi la ce s-a întâmplat dupã aceea. Aş vrea sã aflu cum trãiau oamenii în urmã cu o sutã sau o mie de ani, despre regate şi prinţi, despre rãzboaie şi sutele de state existente înainte de Marele Dezastru Natural. Dar toatã istoria noastrã începe cu dezastrul, ceea ce e plictisitor, pentru cã de când mã stiu, numai asta aud.
-Cutremure, tsunami şi vulcani care erupeau toţi în acelaşi timp, spune profesoara cu vocea ei monotonã, iar eu chiar încerc sã nu o ascult, dar e ca un refren enervant pe care l-ai învãţat pe dinafarã, şi dacã tot îl ştii, îl cânţi.
-Marele Dezastru Natural a lãsat în urmã doar o proporţie de cinci la sutã din suprafaţa Terrei care poate fi locuitã.
Norocul nostru.Ştiu deja asta, treci peste!
-Oamenii rãmaşi în viaţã dupã dezastru s-au strâns pe peninsula care mai târziu a fost numitã Survivor, singura parte a Terrei ce nu a fost afectatã de Dezastru. Ȋn acele vremuri de cumpãnâ, o figurã politicã fermã s-a ridicat pentru a reuşi sã susţinã cu o mânã de fier conducerea singurului stat al lumii. Regina Tatiana a reuşit sã instaureze pacea şi a trasformat statul într-o monarhie pe care ea, în calitate de Reginã, sã o conducã.
()
-O vreme lucrurile au mers cum nu se poate mai bine, însã oamenii au început sã se revolte, dorindu-şi democraţie, aşa cã regina s-a dat la o parte, lãsând locul preşedintelui Louis Ferch, pe care oamenii l-au ales prin vot ca şi Preşedinte.
Acum urmeazã partea cu virusul.
-Ȋn urmã cu douãzeci de ani, un virus periculos a scãpat din laborator, schimbând pentru totdeauna aşa cum o ştiam.
V-am zis eu.
-Virusul, care fusese proiectat pentru a se obţine din el diferite vaccinuri, a afectat oamenii, însã efectele au fost minimalizate rapid, oamenii de ştiintã gãsind un antidot pentru el.Doar cã în aceeaşi perioadã, geneticianul James Walter fãcea un experiment cu ADN de rechin, care sã ofere un plus de putere şi protecţie organismului uman. Zeci de oameni s-au oferit voluntar pentru a testa serul.Totul mergea de minune: toţi pãreau imuni la rãceli şi zeci de alte boli, organismul avea un ritm alert de vindecare, chiar şi dinţii cãzuţi se regenerau bine. Totul mergea spre bine. Pânã când unii dintre cei care testaserã serul au intrat în contact cu virusul E1, virusul gripei care scãpase din laborator. Nu doar cã pe ei îi afecta mult mai rãu decât pe oamenii care nu aveau serul, dar antidotul nu avea efect. Mulţi oameni au murit pânã când s-a gãsit un antidot, iar când acesta le-a fost administrat, i-a schimbat într-o mãsurã mai mare decât o fãcuse serul iniţial.
Ȋmi las capul sã cadã pe pupitru, ascunzându-mi faţa de valurile de pãr şaten care îmi cad în laterale. Doamne, sã se termine mai repede ora asta!
-Serul iniţial din ADN de rechin, împreunã cu viusul E1 şi antidotul, au creat un nou virus, numit M1, care i-a schimbat pe cei afectaţi nu doar la nivel fizic, ci şi psihic. Mult mai puternici şi rezistenţi ,dar cu un comportament deviant, cei infestaţi nu am mai putut trãi în armonie cu oamenii normali. Astfel, Insula Survivor a fost împãrţitã în douã sectoare: sectorul A, o republicã guvernatã de Preşedintele Ferch, şi sectorul B, o monarhie condusã de regina Tatiana. Sectorul A este cel în care trãim noi astãzi, iar sectorul B, cel populat de oamenii infestaţi.
Ȋmi îndrept spatele, gânditoare. Sectorul B: coşmarul oricãrui om normal.
-O încrucişare genticã ce pânã în momentul de faţã nu a putut fi explicatã, a fãcut din M1 nu doar o mutatie genetica, ci şi un virus, care se transmite prin schimbul de sânge. Cu toate cã sectorul B este izolat de sectorul A, existã unii oameni numiţi Vânãtori, care vin pe teritoriul nostru şi infesteazã în mod intenţionat oamenii. Regina Tatiana aplicã pedepse severe, acest act fiind considerat cel mai grav, dar…
Sunã clopoţelul.Profesoara ridicã din umeri, adãugând în timp ce ne ridicãm din bãnci:
-Poamele stricate rãmân stricate. Aveţi grijã de voi.










JOHN SAUL
Umbră
(Shadows)
1992
PROLOG
 Timmy Evans se trezi în umbră.Beznă atît de adîncă încît nu putea distinge nimic.Obscuritate care-l înconjura pe Timmy, învăluindu-l într-o mantie atâtde densă că se întreba dacă nu cumva imaginea vagă a lumii care pluteala marginea amintirilor lui nu era decît un vis.Cu toate astea, Timmy era sigur că nu visa şi că lumina exista cuadevărat; simţea că undeva, mult în spatele opacităţii în care se găsea,era o altă lume.Dintr-o dată a fost sigur că el nu mai făcea parte din această lume.N-avea idee cît era ora, ce zi era, nici măcar în ce an se afla.
Era zi sau noapte?
Nu ştia. Treptat, primele tentacule ale fricii începură să-i dea tîrcoale. Timmy începu să exploreze bezna din jurul său, încercînd să apuce întunericul. Nu simţi nimic. Era ca şi cum propriile sale degete dispăruseră. Îşi împreunămîinile. În loc de aşteptata căldură a palmelor presate una peste alta, nusimţi nimic. Nu percepea absolut nimic.Caracatiţa uriaşă a spaimei îşi strînse mai tare tentaculele în jurul lui.Mintea sa refuză panica, se trase înapoi din faţa ei, încercînd să seascundă de întuneric.
Ce s-a întîmplat?
Unde se află?
Cum ajunsese aici?
Instinctiv, începu să numere:― Unu, doi, trei, patru.Numerele mărşăluiau prin creierul său, dilatîndu-se pe măsură ce îşiasculta vocea interioară intonînd discret cuvintele care însemnau pentru eltot ce era mai nepreţuit. Era aceeaşi voce pe care şi-o amintea din trecutuldevenit deodată confuz, pe cînd era lumină şi se auzeau
multe sunete.
Chiar şi atunci, înainte ca el să se deştepte în beznă, singurele careaveau importanţă pentru el erau numerele.
Întotdeauna fusese aşa, de cînd era micuţ şi stătea întins pe spate,zgîindu-se la un obiect suspendat deasupra pătuţului său. Numerele întipărite pe acel lucru mobil însemnau de pe atunci ceva pentru el. Deşifusese prea mic pentru a defini obiectul mişcător, amintirea imaginiiacestuia îi era foarte clară.― Unu, doi, trei, patru.
Lucrul acela colorat, suspendat cu un fir de ta
van, se răsucea încet deasupra lui, în timp ce vocea din creier rostea răspicat fiecare număr pe măsură ce-lobserva.― Unu, doi, trei, patru.Mai tîrziu a văzut alt obiect, pe peretele de lîngă el.― Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece,doisprezece.
 Timmy Evans a învăţat să numere după bătăile pendulei, deşi n-aveanici cea mai mică idee despre ce era un ceas sau la ce servea el. Stăteatoată ziua întins în pătuţ, cu ochii fixaţi pe ceas, numărînd de fiecare datăcînd limba orologiului atingea o cifră.Cînd a învăţat să meargă, a început să-şi contabilizeze paşii, spunîndfiecare număr cu voce tare. Îşi număra paşii pe veranda casei părinteşti.Număra crăpăturile din trotuarul care separa curtea de şosea.După ce părinţii l-au luat cu ei la biserică, număra geamurile locaşuluişi coloanele care susţineau tavanul înalt. Număra panglicile orizontale ale jaluzelelor de la fereastra camerei lui şi rîndurile ordonate de legumeplantate de mama sa în grădiniţa din spatele casei.
Număra orice. Prin minte i se răsuceau şiruri nesfîrşite de numere.
 Numere care însemnau ceva. Numere care însemnau ordine. Numere care-i defineau universul.
Numerele îi umpleau mintea şi îl sufocau.Ele erau prietenii şi jucăriile lui.Le împreuna şi le separa, examinîndu-le, pînă ce a înţeles modul exact în care trebuiau folosite. Le multiplica, le diviza, le extrăgea rădăcina, leridica la putere. Numerele au fost întotdeauna acolo, defilîndu-i prin mintechiar şi cînd a crescut şi a început să vorbească despre alte lucruri.
Încercă acum, în înfricoşătorul întuneric în care se deşteptase, să se joace încă o dată cu ele. Timmy o porni de la un milion. Îi plăcuse întotdeauna acest număr. Un unu cu şase zerouri după el.
Îl multiplică cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute nouăzecişi nouă.Multiplică apoi totalul cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sutenouăzeci şi opt. Continuă aşa, numerele mărindu-se şi ocupînd din ce maimult spaţiu în creier.Şi totuşi se găsea în întuneric. Încerca să se concentreze numai asupranumerelor, nepierzînd niciodată controlul asupra totalului, dar bezna şităcerea îl împresurau încă.Alungă cifrele în spatele minţii, lăsîndu-le să curgă, şi, cu jumătatea decreier eliberată încercă din nou să descopere unde era şi cum ajunseseaici.Şcoala.Fusese la şcoală înainte de a se deştepta în obscuritate. Era o şcoalădrăguţă. Îi plăcea. Ceilalţi puşti erau aproape la fel de buni la cifre ca şi el.Era o şcoală simpatică, într-o casă mare, aşezată pe o pajişte largă şiumbrită de cei mai mari copaci pe care îi văzuse Timmy vreodată.Copaci cu lemnul roşu.Nu mai văzuse copaci atît de imenşi înainte ca părinţii să-l aducă aici.Şi nici nu avusese prieteni. Prieteni, aşa, ca el, care să-şi foloseascăcreierul într-un mod în care alţi copii nu o puteau face.Acum însă i se întîmplase ceva.

Ce?Încercă să-şi aducă aminte. Fusese în camera lui. Camera lui de laetajul trei. Dormea. Şi înainte de asta, a plîns.Plînsese pentru că îi fusese dor de mama, de tata şi chiar de micuţul luifrăţior, pe care în realitate nu-l plăcea prea mult.Plînsese pînă adormise, întrebîndu-se dacă a doua zi de dimineaţă îl vatachina cineva pentru că izbucnise în lacrimi în sufragerie şi fugise, pescări, în camera lui, trîntind uşa şi neîăsînd pe nimeni înăuntru toată seara.Apoi, cîndva în noapte, se trezise şi auzise ceva.Ce auzise? Timmy nu-şi aminti.Se concentra mai mult şi îi apăru, foarte, foarte vag, o amintire. Unhîrîit, ca al bătrînului ascensor care urca de la etajul înîîi pînă
la patru.
Apoi ― nimic!Pînă ce se trezise în întuneric.Se trezise ca să descopere că nu era, în continuare, nimic.
Încercă încă o dată să apuce ceva cu mîinile, dar corpul refuză sărăspundă; refuză chiar să înţeleagă comanda dată de creier.
Paralizat!Întregul său corp era paralizat!Panica stîrnită îl acapara cu o forţă irezistibilă. Ţipă. Ţipă în tăcere.
Încercă să urle din nou cînd, în spatele umbrelor, începură săstrălucească lumini scînteietoare, într-un spectru de culori pe care nu-lobservase niciodată pînă atunci în viaţa lui.
În tăcerea din jurul lui izbucniră puternice sunete. Era o cacofonie deacorduri dizgraţioase ce săreau unele peste altele, precum strigătelesinistre ale sufletelor blestemate din iad. Continuînd să ţipe, încercă să sedesprindă de luminile şi sunetele care-l asaltau. Încercă să se întoarcă însine şi să se îngroape în numerele ce curgeau încă la periferia conştiinţei.Era însă prea tîrziu.Nu putu găsi cifrele. În locul lor, găsi o bolboroseală fără sens.
Cînd atacul laadresa senzorilor lui ajunse la culme, Timmy Evans îşi dăduseama ce i se întîmplase. Atunci sosi însă ultimul moment. Luminile îlloviră încă o dată, cu o intensitate care îi sfîşie creierul, iar cacofoniasonoră îi zgudui din temelii mintea slăbită.
Într -o explozie de lumină, însoţită de uruitul a o mie de trenuri, TimmyEvans muri.Muri fără a-şi aminti exact ce i se întîmplase.Muri fără a înţelege cum şi de ce.
Muri cînd avea numai unsprezece ani.Muri oribil







Şi exact când mă gândeam că o zi mai nasoală de atât nu se poate, am văzut mortăciunea aia sprijinită de vestiarul meu. Kayla pălăvrăgea întruna în stilul ei caracteristic şi nici măcar nu 1-a remarcat pe tip. La început. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nimeni altcineva nu 1-a mai remarcat până să înceapă să vorbească, ceea ce, din nefericire, este o dovadă în plus a ciudatei mele incapacităţi de a mă integra.
- Nu, acum pe bune, Zoey, îţi dau cuvântul meu că Heath nu s-a îmbătat chiar aşa de rău după meci. Zău, nu mai fi şi tu aşa de rea cu el!
- Mda, am spus cu gândul aiurea. Mă rog.
Apoi m-a luat tusea. Din nou. M-am simţit ca dracu'. Probabil că trec prin ceea ce domnul Wise, proful meu cam sărit de pe fix de la cursurile intensive de biologie, numeşte „pacostea adolescenţei".
Dacă mor, măcar scap de testarea la geometrie de mâine! Trag şi eu nădejde...
- Zoey, ce Dumnezeu? Măcar asculţi ce-ţi spun? Cred că a băut doar, ştiu şi io, patru, hai şase beri şi maxim trei păhărele de alcool. Dar nici măcar nu contează. Cred că nici nu s-ar fi atins de băutură dacă tâmpiţii ăia de părinţi ai tăi nu te-ar fi obligat să te duci acasă imediat după meci.
Am schimbat cu ea nişte priviri încărcate de suferinţă, împărtăşind pe deplin ultima nedreptate la care fusesem supusă de către mama şi cretinul de taică-meu vitreg cu care se măritase acum trei ani, ani lungi cât secolele. Apoi, după o pauză prea scurtă, K şi-a reluat pălăvrăgeala.
- Şi-n plus de asta, avea ceva de sărbătorit. Ce Dumnezeu, doar am bătut echipa Union! - K mi-a zgâlţâit umărul şi şi-a vârât faţa în faţa mea. - Eşti pe fază? Prietenul tău...
- Aproape-prietenul meu, am corectat-o, străduindu-mă să nu-i tuşesc în faţă.
- Mă rog. Heath este cel mai bun quarterback* al nostru, deci e normal să sărbătorească. A trecut o veşnicie de când Broken Arrow n-a mai bătut Union.
- Mai exact şaisprezece ani.
Sunt varză la mate', dar, pe lângă K, eu sunt un geniu.
- Cum ziceam, mă rog. Ideea e că era fericit. Mai lasă-1 şi pe el să respire.
- Ideea e că săptămâna asta s-a făcut pulbere de vreo cinci ori. îmi pare rău, dar n-am chef să ies cu un tip al cărui principal scop în viaţă a evoluat de la încercarea de a juca fotbal la încercarea de a da pe gât şase doze fără să verse. Ca să nu mai pomenesc de faptul că o să ajungă obez de la atâta bere.
A trebuit să mă opresc ca să tuşesc. Mă simţeam puţin ameţită şi, după ce îmi trecea un episod de tuse, mă străduiam să respir încet şi adânc. Nu că ar fi observat ceva moara aia stricată de K.
- îhh! Heath, obez! Doamne fereşte de aşa o imagine! Am reuşit să înăbuş un alt acces de tuse.
- Iar să te săruţi cu el e ca şi când ai suge un ciorap îmbibat cu alcool.
K s-a strâmbat toată.
- Bine, bolnavo. Păcat că e aşa de sexy.
Am dat ochii peste cap, fără să mă străduiesc măcar să-mi ascund iritarea faţă de superficialitatea ei caracteristică.
- Eşti aşa de morocănoasă când eşti bolnavă! în orice caz, nici nu ştii ce aer de căţeluş bătut avea Heath după ce nu l-ai băgat în seamă în timpul mesei. Nici măcar nu putea să...
Atunci l-am văzut. De mortăciune vorbesc. Bun, mi-am dat seama destul de repede că nu era mort de fapt şi de drept. Era zombi. Sau neuman. Mă rog. Oamenii de ştiinţă spun una, oamenii obişnuiţi spun alta, dar în esenţă ideea e aceeaşi. Chiar dacă n-aş fi simţit forţa şi întunecimea pe care le emana, ar fi fost de-a dreptul imposibil să nu-i observ Semnul, semiluna albastru-safirie de pe frunte şi, în plus, desenul ca un antrelac* din jurul ochilor săi la fel de albaştri. Era vampir, ba chiar mai rău de atât, era un Vânător.
Rahat! Şi mai stătea şi lângă vestiarul meu.
- Zoey, pe toţi dracii, chiar nu mă asculţi!
Apoi vampirul a început să vorbească, iar vorbele sale ceremonioase s-au prelins între noi ameninţătoare şi ademenitoare, asemenea sângelui amestecat cu ciocolată caldă.
- Zoey Montgomery! Noaptea te-a ales pe tine, iar moartea îţi va fi zămislire. Noaptea te cheamă. Pleacă-ţi urechea la glasul ei îmbătător! îmbrăţişează-ţi soarta în Casa Nopţii!
Şi-a ridicat un deget lung şi alb şi 1-a îndreptat spre mine. Fruntea mi-a fost cuprinsă de o durere cumplită, iar Kayla a deschis gura şi a ţipat.
Când în sfârşit am încetat să mai văd puncte luminoase, mi-am ridicat privirea spre K. Se holba la mine albă la faţă.
Ca de obicei, am spus prima tâmpenie care mi-a trecut prin minte.
- K, ţi-au ieşit ochii ca la melc.
- Te-a însemnat. Vai de mine, Zoey! Ţi-a pus pe frunte conturul de la chestia aia!
Pe urmă şi-a apăsat buzele livide cu o mână tremurătoare, în încercarea nereuşită de a-şi înăbuşi un suspin.
M-am aşezat în capul oaselor şi am tuşit. Aveam o durere îngrozitoare de cap şi m-am frecat chiar în punctul dintre sprâncene. Mă ustura de parcă m-ar fi înţepat o viespe, iar durerea mi se răspândea în jurul ochilor, până la obraji. Simţeam că îmi vine să vărs.
- Zoey! - K plângea de-a binelea acum şi vorbea printre suspinele udate de lacrimi. - Dumnezeule! Tipul ăla era un Vânător, un Vampir Vânător!
- K, am spus eu, clipind cu putere pentru a-mi alunga durerea de cap. Nu mai plânge! Ştii că nu pot să sufăr să te văd plângând.
M-am întins spre ea ca să o liniştesc cu o bătaie pe umăr. Dar s-a chircit instantaneu şi s-a îndepărtat de mine. Nu puteam să-mi cred ochilor! Chiar se chircise, ca şi când i-ar fi fost frică de mine. Probabil că a observat durerea din privirea mea, pentru că brusc a prăvălit un puhoi de vorbe, după cum îi era obiceiul.
- Dumnezeule, Zoey! Şi acum ce o să te faci? Nu poţi să mergi acolo. Nu ai cum să fii una dintre chestiile alea. Nu poate fi adevărat! Eu cu cine mă mai duc la meciurile noastre de fotbal?
Am remarcat că pe parcursul acestei tirade nu s-a apropiat de mine nici măcar cu un pas. M-am concentrat asupra sentimentului de durere şi greaţă care ameninţa să mă facă să izbucnesc în lacrimi. Imediat mi-a dispărut orice urmă de lacrimi din ochi. Mă pricepeam de minune să-mi ascund lacrimile. Era şi cazul, aveam o experienţă de trei ani.
- Nu-ţi face griji, găsesc eu o soluţie. O fi vreo... vreo greşeală bizară, am minţit eu.
Nu se poate spune că vorbeam, pur şi simplu scoteam cuvinte din gură. M-am ridicat cu o grimasă pe chip, din cauza durerii de cap care persista. Am privit în jur şi am constatat cu o oarecare uşurare că eu şi K eram singure în aripa în care se ţineau orele de matematică, iar apoi a trebuit să-mi reţin un râs isteric. Dacă nu aş fi fost complet tulburată din cauza afurisitei ăleia de testări la geometrie de mâine şi n-aş fi dat încă o fugă până la vestiarul meu ca să-mi iau manualul, pentru ca seara să încerc să învăţ înnebunită şi fără niciun sens, trebuie spus, Vânătorul m-ar fi găsit în faţa şcolii, alături de o mare parte dintre cei 1 300 de elevi de la liceul South Intermediate din Broken Arrow, care aşteptau ceea ce stupidei de soră-mea, o copie fidelă a păpuşii Bărbie, îi plăcea să numească plină de sine „limuzinele mari şi galbene." Am maşină, dar este o veche şi respectată tradiţie să stai împreună cu cei mai puţin privilegiaţi, care trebuie să meargă cu autobuzul, ca să nu mai spun că e un mod excelent de a afla cine la cine se mai dă. Contrar aşteptărilor, mai era doar un puştan în aripa în care se ţineau orele de matematică, un tâmpiţel deşirat, cu dantura varză, din care - din nefericire - am avut ocazia să văd mare parte, pentru că stătea în picioare, cu gura căscată, şi se holba la mine de parcă tocmai aş fi adus pe lume o turmă de porci înaripaţi.






Aşteptare. Ne ţin încuiate în întuneric atâta timp încât nu mai ştim dacã avem ochii închişi sau deschişi. Dormim înghesuite unele în altele ca şobolanii, cu privirea pirdutã, visând cum corpurile noastre se legãnã.
Vãd cum una dintre fete se sprijinã de un perete, ţipând şi lovind-sunetul este metallic-, dar niciuna din noi nu o ajutã.Continuãm sã pãstrãm tãcerea prea mult timp  şi singurul lucru pe care îl facem este sã ne ascundem şi mai mult în întuneric.
Uşa se deschide.
Lumina e înfricoşãtoare.
E ca lumina vieţii pe care o poţi vedea în momentul naşterii şi o percepi ca pe acea luminã orbitoare aducãtoare de moarte.Terorizatã, mã ascund mai jos cu celelalte fete, nedorindu-mi sã experimentez nici una, nici alta.
Când ne lasã sã ieşim, înaintãm ciocnindu-ne, picioarele nu ne mai rãspund. Cât timp am stat închise? Ore? Zile? Imensul cer albastru a rãmas în acelaşi loc.
Am auzit cã asta se întâmplã. De unde vin eu, de atât de mult timp fetele au început sã disparã.Dispar din paturile lor sau de pe stradã.I s-a întâmplat unei fete care îmi era vecinã. Dupã incident, întreaga ei familie s-a mutat, pentru a o gãsi, sau pentru cã ştiau cã ea nu se va întoarce.
Acum e rândul meu. Ştiam cã fetele dispar, dar nu ştiam ce se întâmplã cu ele. Mã vor omorî? Mã vor vinde ca prostituatã? Toate aceste lucruri s-au mai întâmplat în trecut. Dar mai am o opţiune: sã devin soţie.Le-am vãzut la televizor, nişte adolescente frumoase, forţate sã meargã în braţele unor oameni bogaţi care mai au puţin pânã când vor împlini fatala vâstã de 25 de ani.





Statisticile arata ca majoritatea muritorilor isi vand sufletul din cinci motive: sex, bani, putere, razbunare si iubire. In ordinea asta.
Presupun ca atunci ar fi trebuit sa ma linisteasca gandul ca eram acolo, gata sa ofer numero uno de pe lista, dar toata chestia asta ma facea sa ma simt... hm, ieftina. Si chiar ca e o chestie tare, venind din partea mea.
,,Poate ca mi-am pierdut capacitatea de a-i intelege pe ceilalti", am meditat. ,,A trecut prea mult timp. Pe vremea cand eram eu virgina, oamenii inca mai credeau ca lebedele pot lasa fetele bortoase."
Prin apropiere, Hugh astepta rabdator sa-mi infrang reticenta. Si-a indesat mainile in pantalonii militaresti bine calcati, sprijinindu-si fizicul urias de masina Lexus.
— Nu inteleg care e faza. Doar faci tot timpul chestia asta.
Nu era chiar asa, dar stiam amandoi ce voia sa spuna. Nu l-am bagat in seama, ci m-am uitat ostentativ imprejur, nu ca asta mi-ar fi dat mai mult chef de viata. Cartierele marginase imi taiau intotdeauna cheful. Case la indigo. Pajisti impecabile si mult prea multe SUV-uri. Pe undeva, la adapostul noptii, un caine nu se lasa deloc de latrat.
— Nu fac chestia asta, am spus intr-un tarziu. Pana si eu am standarde.
Hugh a pufnit, exprimandu-si opinia in legatura cu standardele mele.
— Uite, daca te simti mai bine, nu te gandi la treaba asta ca la o osanda, ci ca la o fapta crestineasca.
— Fapta crestineasca?
— Exact.
Si-a scos PC-ul de buzunar cu un aer energic, afaceristic, in ciuda locatiei deloc ortodoxe. Nu ca ar fi trebuit sa ma surprinda chestia asta. Hugh era un dracusor profesionist, expert in a convinge muritorii sa-si vanda sufletul, in contracte si chichite avocatesti care ar fi facut orice avocat sa moara de invidie.
In acelasi timp era prietenul meu, iar chestia asta mai ca dadea un nou sens expresiei: ,,Cu prieteni ca astia..."
— Asculta si tu ce scrie in profilul asta, a continuat. Martin Miller. Sex masculin, desigur. Rasa alba. Luteran nepracticant. Lucreaza la un magazin de jocuri la mall. Locuieste la demisol aici, in casa parintilor lui.
— lisuse.
— Ti-am zis.
— Fapta crestineasca sau nu, tot pare asa... excesiv. Cati ani spuneai ca are?
— Treispatru.
— Ih!
— Mi-ai luat vorba din gura. Daca ai avea si tu varsta asta si nu ai fi avut parte de cireasa de pe tort, poate ai recurge si tu la masuri disperate, a spus si si-a aruncat privirea la ceas. Deci te bagi sau nu?
Era evident ca il retineam pe Hugh de la vreo intalnire cu o tipa cu mult mai tanara decat el, chestie cu care ma refer, normal, la varsta pe care o arata, pentru ca in realitate batea spre un secol de viata.
Mi-am lasat geanta pe pamant si i-am aruncat o privire amenintatoare.
— Imi esti dator.
— Bine, a acceptat.
Nu era genul de treaba de care aveam parte in mod normal, slava Domnului. De regula, dracusorul lua pe cineva din afara sa se ocupe de asta, dar asta-seara avusese o problema cu programarea. Nu-mi puteam inchipui pe cine lua de obicei sa faca treaba asta. Am pornit spre casa, dar m-a oprit.
— Georgina!
— Hm?
— Mai e... o chestie...
M-am intors, nu prea incantata de tonul lui.
— Ce?
— Aaa, a avut o solicitare anume.
Am ridicat din sprancene si am asteptat.
— Vezi tu, aaa, ii cam plac chestiile malefice. Stii, isi inchipuie ca, dat fiind ca si-a vandut sufletul diavolului, ca sa zic asa, o sa-si piarda virginitatea cu o, stiu si eu, o demonita sau ceva de genul asta.
Jur ca pana si cainele s-a oprit din latrat la faza asta.
— Glumesti.
Hugh n-a suflat o vorba.
— Nu sunt o... nu. Nici prin gand nu-mi trece sa...
— Haide, Georgina. Nu e mare lucru, doar o infloritura. Fum si oglinzi. Te rog! Vrei sa faci chestia asta pentru mine? a spus, devenind melancolic, lingusitor.
Greu sa rezisti la asa ceva. Dupa cum spuneam, tipul e bun in meseria lui.
— Sunt la ananghie... daca m-ai ajuta... ar insemna enorm pentru mine...
Am marait, incapabila sa rezist aerului jalnic de pe fata lui latareata.
— Daca afla careva de treaba asta...
— Buzele imi sunt pecetluite, a spus si a avut chiar tupeul sa faca un gest cum ca isi lipeste buzele.
M-am aplecat resemnata si mi-am desfacut curelusele de la pantofi.
— Ce faci? m-a intrebat.
— Sunt pantofii mei preferati de la Bruno Maglis si nu vreau sa-mi fie absorbiti cand ma transform.
— Da, da'... poti sa le redai forma initiala.
— N-or sa mai fie la fel.
— Ba da. Poti sa-i faci cum vrei tu. E o prostie.
— Uite ce e - am spus poruncitor - vrei sa stau aici si sa ma cert pe teme de incaltaminte, sau sa ma dus si sa fac barbat dintr-un virgin?
Hugh a inchis gura si a facut un gest spre casa.