De ce sa consumam romaneste

Articol scris in cadrul concursului SuperBlog2012

fotografii personale

Strãbunicul meu s-a nãscut ȋn anul 1902. Şi a murit ȋn anul 1996.

Toatã viaţa lui a fost o muncã istovitoare, cu prea puţine pauze. Avea o soţie şi 7 copii de ȋntreţinut. Pe vremea aia, ȋntr-un sat mic situat nu foarte departe de Capitalã, dar rupt complet de ea, dacã vroiai sã mãnȃnci ceva, trebuia sã ȋţi cultivi: fructe, legume, cereale. Sfeclã de zahãr, cȃnepã pentru covoare sau chiar haine- cine avea oi era mare boier-  şi nelipsita viţã-de-vie.

Totul era natural: dacã ploua, aveau ce mȃnca, dacã nu, mureau de foame.

Carne, mai rar vedeau, de obicei duminica sau de sãrbãtori, şi nici atunci mereu. Bineȋnţeles, cine avea gãini sau porci avea şi carne, cine nu…sãnãtate şi fasole.

Ȋn acel sat, pe care ȋl voi numi ȋn continuare M., existã acum şi exista şi atunci o tradiţie: din octombrie-noiembrie, cȃnd se fãcea vinul, şi pȃnã prin aprilie, lumea nu prea mai bea apã. Sã vã mai spun cã strãbunicul mai şi fuma, stȃnd pe “vȃna” nucului, nişte ţigãri care aveau doar tutun şi atȃt, fãrã filtru?

Şi totuşi a trãit. 94 de ani. Care e speranţa de viaţã ȋn prezent? Undeva pe la 77 de ani la femei şi 69 de ani la bãrbaţi. Şi nu ȋntȃmplãtor i-am spus “speranţã”.

Cumpãr produse romȃneşti din grijã faţã de sãnãtatea mea, din respect pentru romȃnii care ȋncã mai au ca ocupaţie agricultura şi pentru gustul care ȋmi aminteşte de copilãrie, de vizitele la strãbunici, ȋn satul M., ȋn amintirea mirosului pe care l-am ȋntȃlnit doar ȋn bucãtãria lor şi care mã fãcea de fiecare datã- pe mine, un copil anemic din Capitalã- sã mãnȃnc pe rupte.