Sunt
oameni pe care i-am urma pânã la capãtul pãmântului fãrã sã clipim. Sunt oameni
pentru care am merge pânã în Iad şi înapoi, doar ca sã le aducem o brichetã, sã
îşi aprindã jointul. Acei oameni se numesc Prieteni. Nu îi confundaţi cu
prietenii cu care beţi o bere, râdeţi, dar carora nu le pasa de sentimentele voastre. Ăştia de care vorbesc eu sunt Prieteni cu P mare. Știţi
care e diferenţa dintre ãştia şi ãia cu care bei bere şi ceilalti? Bine, ar fi multe diferenţe, dar principala e cã atunci când eşti
întrebat ce te leagã de oamenii ãştia, de Prieteni, nu vei rãspunde
“prietenia”, ci “iubirea”. Ei nu sunt doar prietenii tãi, sunt parte din tine,
se ţin de tine ca scaiul, nu poţi sã scapi de ei.
Cu
prietenii de bere n-o sã te cerţi. pentru cã nu le pasã suficient cât sã se
certe cu tine.
M.
are doi Prieteni: pe R. şi pe B. Beau împreunã, şi-o trag împreunã, urlã unul
la altul, se rãnesc, se ceartã, dar impart aceeaşi realitate. Sunt inteligenţi,
sunt diferiţi, sunt mândri. Trãiesc. Nu supravieţuiesc, chiar trãiesc cu
adevãrat. Sunt altfel decât restul lumii. Sunt unicorni. Sunt prietenii care
te-ar urma la capãtul lumii. Și totuşi, atunci când M. le spune cã va pleca la
capãtul lumii, ei nu îl urmeazã.
Țipã,
aruncã cu obiecte, fac scene dramatice, suferã ca proştii, dar nu zic “coaie,
noi venim cu tine”.De ce?
De
ce? Nu ştiu. Chestia asta m-a marcat, mi-a rãsturnat universul, mi-a distrus
crezurile
Dupã
ce am terminat de citit “Ani cu alcool şi sex”, am scris pe blog aşa:
Terminȃnd de citit şi
volumul doi, am ajuns la concluzia cã unii oameni sunt fãcuţi sã rãmȃnã ȋn viaţa noastrã,
pentru cã ne definesc.
(…) Ȋn
orice caz, oamenii ãsţia pleacã, dar revin ȋntotdeauna, indiferent cȃte şuturi
le-ai da. Ȋţi
iei şi tu porţia de şuturi de la ei, mai ȋnveţi ceva, poate mȃine vei uita
ce ai ȋnvãţat,
dar ei vor fi acolo, sã te ȋnveţe
iar şi iar.
Poate
atunci aveam nevoie sã cred asta, cã oamenii vor fi acolo. Cã eu pot sã îmi vãd
de viaţa mea, sã plec la capãtul pãmântului (lucru pe care pe vremea aia, aveam
de gând, la modul cel mai propriu, sã îl fac), iar ei, cumva, vor fi acolo.
Dupã
recenzia de pe blogul meu personal, unde am scris despre viaţa mea în aceeaşi mãsurã
sau poate chiar mai mult decât despre carte, revin asupra textului încercând sã
fiu ceva mai lucidã.
Adevãrul e
cã e foarte greu sã scrii într-o manierã obiectivã o recenzie despre o carte
care rezoneazã atât de mult cu tine. Trilogia “Sânge satanic” înseamnã atât de
multe lucruri pentru mine, unele dintre ele destul de personale, încât nu mã
pot desprinde aşa, pur şi simplu, şi sã scriu despre acţiune, complexitatea
personajelor, mesajul intens. Are şi din astea, dar când mã apuc sã scriu
despre ele, ajung involuntar sã descriu un sentiment.
Cartea asta
înseamnã foarte mult pentru mine. Este cartea care m-a scos din casã, m-a dus
la evenimente, unde am cunoscut lume. Este cartea care mi-a dat încredere în
mine şi în judecata mea. Aveam momente când citeam şi ziceam “Exact asta cred
şi eu. Deci nu sunt sucitã. Sau nu sunt singura sucitã.” :). Este cartea care
mi-a dat curajul sã îmi scriu propria carte aşa cum simt, nu aşa cum cred cã ar
trebui sã fie.
Iar am
început sã vorbesc despre mine. Poate sufãr de egocentrism de primãvarã sau
ceva, treceţi peste.
Atunci când îmi place foarte mult o carte, o
citesc pe nerãsuflate. De obicei e vorba despre cârţi scrise într-o manierã
uşor de citit, cu multã acţiune. Dupã ce trec şi de ultima paginã, fac un pas
în spate şi mã întreb: “cu ce am rãmas din cartea asta?”. Fac asta pentru cã
într-o perioadã am citit multe fantasy-uri drãguţe, pe care îmi fãcea plãcere
sã le citesc, dar care nu îmi aduceau nimic mie personal, în afarã de o altã
carte bifatã ca şi cititã pe goodreads. Mie, ca om, ca personalitate, ca orice
vreţi voi, nu îmi ofereau nimic acele cãrţi. Nu rãmâneam cu nimic din ele. Aşa
cã am început sã caut un ceva, ceva destul de greu de explicat, acel ceva pe
care îl are o carte bunã. O idee, un semn de întrebare, un sentiment. Orice
altceva în afarã de sentimentul cã am citit cartea şi am tras apa.
Nu mã înţelegeţi greşit, nu judec acele cãrţi,
sunt minunate într-o etapã anume a vieţii. Am trecut de acea etapã. Acum caut
înţelesuri în contradicţii, caut sensuri acolo unde totul e fãrã sens. Caut
provocãri. E un fel de a doua adolescenţã. Sau a treia. Whatever.
Cartea asta mi-a cutremurat realitatea, mi-a dat
întrebãri acolo unde aveam certitudini. Mi-a dat insomnii, temeri, angoase. Și
întrebãri, nu numai despre prieteni şi Prieteni, ci şi despre mine.
“Stii, e naşpa rãu când
ajunge pizda de lângã tine sã te citeascã…Nu-mi place, deloc nu-mi place. Te
face trist de tot…cã ştii cã o sã-ţi parã rãu dupã ea ca dupã un prieten.” (…)
“Da’ ce, tu vrei acu’ sã te desparţi de Tara?”
(…)
“Nu, coaieee, de ce sã
mã despart…”
“Pãi atunci, de ce zici
cã o sã îţi parã rãu dupã ea?”(…)
“Zic şi eu aşa.Stii tu,
pânã la urmã, orice om pleacã. Intr-o bunã zi, orice ai face, orice om pleacã
undeva. Unde are el treabã.”
"Și am înțeles că
iubirea nu mă făcea un bou trist, patetic, așa cum îi face pe mai toți oamenii.
Iubirea nu însemna, pentru mine, capitulare și maturizare. Nu însemna că
renunț. Dimpotrivă, iubirea mă făcea să vreau să lupt. Iubirea mă făcea să
vreau să fiu tot ce aș putea fi vreodată. Iubirea mă îndemna să plec să-mi caut
o lume și să caut, să caut cu ochii închiși, să caut turbat, disperat, până
când aveam să găsesc una perfectă. Și potecile alea două, de care mă temusem
dintotdeauna, pe care umblau de mână iubirea și moartea, iubirea în tine,
moartea în afara ta, uneori schimbând pervers rolurile între ele, păreau cele
mai firești lucruri care ți se pot întâmpla."
Atunci când
termin de citit ceva, sau mai ales dupã ce termin şi recenzia, îmi place sã
trag concluzii. Aşa deci, concluzii:
1. Dacã nu
ar exista Cristina Nemerovschi, cineva ar trebui sã o inventeze, şi cât mai
repede. Pentru cã face lucruri. Spune adevãruri, aduce întrebãri, îţi dã, prin
cãrţile ei şi nu numai, poftã de a trãi cu adevãrat, sete de (auto)cunonoaştere,
distruge mituri, îţi deschide ochii, te face sã îţi doreşti sã fii prieten cu
riscul, îţî aratã moartea, dar elogiazã viaţa. Distruge realitãţi, doar pentru
a crea altele mai frumoase. Iţi intrã în vise, ţi le schimbã, îţi sãdeşte
dorinţa de a construi o lume aşa cum nu aveai curajul sã visezi. Nu o lume a
altora, cum e cea în care trãieşti, ci o lume a ta, o lume a ei, a lume a
noastrã, în care oamenii sunt frumoşi şi sinceri, o lume în care nu existã manelişti
cu burtã de bere care râgâie mici şi poartã trening cu pantofi când merg la
film, o lume în care oamenii nu sunt porci şi vaci, ci oameni cu adevãrat. O
lume în care sã trãieşti, nu doar sã exişti. O lume cu unicorni.
2. Atunci
cand termin de citit o serie, sunt trista. Si cu cât e mai bunã cartea, cu atât
sunt mai tristã. Pentru cã mã ataşez de personaje, îmi place sã trãiesc în
lumea lor, sã le critic sau sã le aprob acţiunile, sã intuiesc urmãtoarea
mişcare, urmãtoarea întâmplare. O carte este un prieten de care îmi e greu sã
mã despart. Când am terminat de citit şi ultima carte din serie, şi anume “Rezervaţia
unicornilor”, nu am fost tristã. De ce? Pentru cã nu mã despart cu adevãrat de
carte. Pe lângã faptul cã ocupã loc de onoare în bibliotecã, este prezentã în
gândurile şi în sufletul meu, în ţigarea fumatã în staţia de tramvai, în timp
ce trei babe se holbeazã şi şuşotesc, în brãţãrile cu ţinte, în vesta de piele,
într-un pahar cu vodka bãut la un eveniment literar, în Cristina, ca autor şi
ca om, în zâmbetul ei, în sticla de bere pe care o are în faţã. Seria “Sânge
satanic” este o parte din mine, este adolescenţa mea ca stare de spirit, nu ca
perioadã, o adolescenţã de care mã agãţ cu disperare şi pe care sunt hotãrâtã
sã o pãstrez pânã la bãtrâneţe.
3. Dacã nu
vã place aceastã serie, este posibil sã nu fiţi pregãtiţi pentru ea. Incercaţi
sã vã puneţi mai multe întrebãri în legãturã cu orice, dar mai ales în legãturã
cu voi, mai multe “de ce”-uri, obsedant de multe “de ce”-uri, dacã puteţi.
Smulgeţi, spargeţi şi cãlcaţi în picioare ochelarii de cal pe care îi purtaţi,
faceţi o listã cu lucruri pe care nu aţi avut curajul sã le faceţi de-a lungul
vieţii, încercaţi sã faceţi câteva dintre ele, fumaţi o ţigare, trageţi o beţie,
apoi reveniţi la carte. S-ar putea sã aveţi surpriza sã vã placã.