«Cât de mult poate o tragedie personală să schimbe ceea ce suntem cu adevărat?»
E uimitor modul în care se schimbă oamenii de la naștere până la moarte – indiferent de felul morții. E interesant modul în care creierul uman prelucrează informațiile pe care le percepe, punând pe primul loc evenimentele care l-au afectat negativ.
Înainte de a cumpăra cartea, am citit coperta a 4-a și deși "avertismentul" era clar, «Suflet Pierdut îți dă palpitații și te umple de groază», am zis că poate nu e chiar atât de sângeros pe cât pare și pot duce ușor cartea. Subiectiv, de când mă știu, stau departe de a urmări noaptea filme thriller de dragul sănătății mele mintale, pentru că ori de câte ori urmăresc vreunul, nu mai dorm în noaptea următoare (e ciudat, oare de ce facem asta? ni se imprimă vreo posibilă existență malefică și intrăm într-o stare de veghe ca să ne păzim?). Ei bine, am zis de la început că nu o să citesc această carte nici seara, nici noaptea, dar cum ziua am fost prea ocupată și deja trecuse ceva timp de când o cumpărasem, am decis să citesc oricând prind un moment.
Ce m-a atras de la început a fost idea de roman polițist – nu am mai citit demult.
Deși cartea e scrisă la persoana a 3-a, când am terminat de citit am simțit că romanul are un puternic accent subiectiv, aș zice confesiv, dar poate ar fi prea mult. Mihail, personajul principal, are parte de o evoluție surprinzătoare. El e omul fericit, omul pentru care iubirea repezintă totul. Având-o pe Emma, se simte împlinit și e normal ca atunci când ea moare într-un accident de mașină, viața lui să cadă în cealaltă extremă. Dorința de a găsi vinovatul și de a-l pedepsi crește obsesiv, în așa fel încât își face o anchetă proprie, pătrunde prin efracție, și în final este aproape omorât. Își implică prietenii și dă totul pentru a răzbuna moartea Emmei.
Întrebarea este, însă: odată răzbunat, viața lui va căpăta măcar o parte din normalitatea cu care se obișnuise?
Romanele polițiste au acel ceva care schimbă acțiunea și de asta mi-au plăcut mereu – descoperirea criminalului îți dă mereu o palmă și te lase fără respirație, pentru că e una dintre persoanele care au mereu un alibi.
Descrierile detaliate ale imaginilor calde din amintirile lui Mihail alături de Emma, îmbinate cu descrierile sinistre sunt uluitoare, de parcă ai vedea lumea în două jumătăți diferite: una colorată, una alb negru. Cartea are însă un punct cheie care pe mine m-a făcut să aprind toate luminile, să mă fac și mai mică sub cearșaf ca să pot continua să citesc, dar dacă v-aș spune care este, aș strica “surpriza”. Prin urmare, faceți rost de carte, citiți și lăsați aici un comentariu, sau un link unde v-ați spus părerea, sau dacă ați citit-o, vă aștept părerea.
Mă gândesc acum că ar ieși un film genial (după care nu aș mai dormi mult timp); până una-alta vă las mai jos trailerul cărții.
– Miku.
– Miku.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu