Noi, cei 15 autori inscrisi in
proiect, vom scrie impreuna o poveste. Despre ce? Nu stim. Cum se va numi?
Nici asta nu stim. Ce gen? Vedem pe parcurs. Voi incepe povestea, fara sa stiu
ce va scrie cel care urmeaza dupa mine, asa cum nici el nu va sti ce va scrie
urmatorul autor. Avem cateva reguli si mult entuziasm, suntem curiosi sa vedem
ce iese.
1. Ramona
Oamenii
treceau grãbiţi, fãrã sã priveascã prea mult în jur. Ȋşi vedeau de treburile
lor, grãbindu-se cãtre punctul de check in. Ȋntotdeauna avusese sentimente
bipolare pentru locuri ca aeroporturile şi gãrile. I se pãreau un fel de
purgatorii, sãli anoste care te duceau spre locuri mai bune. Sau mai rele, de
aici şi dualitatea sentimentelor ei.
Auzise
poate de prea multe ori expresia “a rata trenul” sau “a prinde trenul”, atunci
când venea vorba de succes sau eşec. Viaţa i se pãrea o veşnicã alergãturã în
cãutarea trenului potrivit.Nu auzise astfel de expresii cu avioane. Cum ar fi
fost sã ia avionul greşit? Dacã ãsta nu era drumul ei?
“Tu ai vrut
asta, Anna!” îi spuse o voce din capul ei, aceeaşi voce care o certa când fãcea
câte o prostie. Ea o numea Anushka. Anushka, un fel de alter-ego mai inteligent
al Anei.
“Ce nume idiot,
Anna!” se gândea ea. “Câtã lipsã de imaginaţie au avut pãrinţii mei, indiferent
cine au fost ei.”
O înfiorase
gândul la unele Anne din istorie care sfârşiserã tragic. “Ana ziditã de cel pe
care îl iubea. Altã Anna, aruncându-se în faţa trenului. Anna, decapitatã.
Parcã ar fi un nume blestemat!”
Ȋşi obligase
picioarele sã se mişte unul în faţa altuia, cãtre punctul de îmbarcare. “Odatã
urcatã, nu mai am cale de întoarcere!”. Dar oare când avusese cale de
întoarcere? Când avusese, realist vorbind, de ales? Putea sã se întoarcã la cãmin şi sã îi spunã
doamnei V. cã nu mai vrea sã plece în strãinãtate şi ar vrea sã meargã….unde,
acasã?
“Tu nu ai casã.”
Anushka, vocea raţiunii, îi aruncase iar adevãrul în faţã. Anushka-unu, Anna
cea speriatã de viitor-zero.
Se aşezase cât
putea de confortabil în scaun şi îşi legase centura. Ca de fiecare datã când
când cãlãtorea cu avionul, gândurile despre un posibil accident aviatic şi
despre o moarte iminentã nu îi dãdeau pace.
Ȋşi amintea
primul zbor cu avionul: avea zece ani, iar fratele ei, Marco, stãtea alãturi de
ea, liniştind-o. Dar Marco nu mai era cu ea. Nici mãcar nu ştia dacã mai
trãieşte, cu toate cã spera cu tãrie ca el sã fie în viaţã. Gândul cã îl va
gãsi într-o zi îi dãduse întotdeauna putere.
Stomacul îi
urcase în gât pentru câteva secunde, la decolare, apoi începuse sã îşi simtã
urechile înfundate şi capul ca plin de vatã, semn cã avionul se avânta tot mai
sus şi mai departe printre norii.
“Vei fi singurã,
într-o ţarã strãinã!” îi spusese doamna V. “Te vei descurca?”
Doamna V. nu
ştiuse cât de singura era Anna, indiferent unde se afla.
“Ȋntotdeauna am
fost singurã. Și întotdeauna m-am descurcat, într-un fel sau altul.”
Ramona Badea
2. Laurentyu
După
două ore în care Dean Moriarty și Sal Paradise iau predat lecții despre droguri
și sex, Anna își închise exemplarul din Pe drum și își aruncă privirea
pe mica fereastră. Luminile Parisului erau mai frumoase decât în pozele de pe
internet, iar priveliștea îi tăiase răsuflarea.“Kerouac poate să se ducă
dracu'”, îi spuse Anushka, invidioasă pe viața acestuia. Fluturii din stomac
își încetiniseră zborul aiurit după ce avionul aterizase pe sol cu o ușoară zdruncinătură.
***
După
formalitățile care pentru ea nu reprezentau decât o pierdere de timp, Ana
inspiră adânc aerul proaspăt al libertății. Trage după ea geamantanul în care
sunt îndesate atâtea haine și câteva cărți care timp de mulți ani iau fost cele
mai bune prietene. Neavând nicio țintă, umblă pe străzile ude și întunecate în
căutarea unei locuințe. Felinarele devin din ce în ce mai rare, iar acea
premoniție care mereu ia umbrit gândurile îi bântuie acum sufletul. Ar fi vrut
să îl aibă pe Marco aproape, să îi simtă brațele calde în jurul trupului. Poate
dacă nar fi părăsito nu sar fi aflat aici, acum. Șia promis că nul va ierta niciodată
pentru plecarea lui atât de bruscă, dar în sufletul ei știe că ar da orice ca
săl mai aibă lângă ea măcar o clipă.
Privește
împrejur, cerând îndurare de la vântul rece al toamnei târzii, și îi vede ochii
înainte de a auzi glonțul spărgând cel mai apropiat felinar. Rămâne
încremenită, ascultând tăcerea. Ochii. Iar recunoaște oriunde. Acei ochi de
care sa îndrăgostit ca o proastă, acei ochi care o dezbrăcau de fiecare dată dintr-o
singură privire, acei ochi care iau distrus
viața și așa ieftină. A fugit de ei, căutând fericirea, dar nai cum să fugi de
un criminal.
Face
nesigură un pas înapoi, scrutând bezna. Un chicot. Face stânga împrejur și o ia
la fugă, geamantanul acordând pavajul ca un arcuș. Fuge disperată, neștiind
încotro soapuce, și își dă seama că nu face decât să se încurce mai mult în
plasa unui păianjen. Dă drumul bagajelor și aleargă cât o țin picioarele.
Sa
spulberat visul în care se stătea de dimineață până seara pe terasă, privind
Turnul, bând ceai și citind Mândrie ș i prejudecată. Tot ce
credea că va fi frumos sa transformat acum întrun coșmar. Încetinește,
încercând săși scoată pantofii, însă nimeni nu ține cu ea. Cade, fața
zdrelinduise la întâlnirea cu pietrele. Simte sângele cum îi zvâcnește în
tâmple, încearcă să se ridice, dar totul se învârte prea repede. Aude pași
apropiinduse cu viteză. Nu mai poate face nimic. Parcă deja simte lama rece a cuțitului
crestândui pielea gâtului. O mână puternică o apucă de umăr și o întoarce cu
fața spre cer, trântindo
cu
putere. Simte o strânsoare puternică în jurul gâtului. Se zbate, dă din mâini
și din picioare încercând să scape, dar totul e în zadar. Simte cum viața se
scurge din ea ca apa dintrun burete. Vede ecranul stingânduse, filmul luând
sfârșit.
Laurentzyu
3. Andrei
Fiecare particică din trupul ei urla
de durere. Când deschide ochii e orbită de luminile puternice prinse de tavan.
Încearcă să deschidă din nou ochii, de această dată mai încet. E surprinsă
pentru că nu stă întinsă pe o stradă pariziană. O caută în mintea mea pe
Anuska. Nimic. Niciun răspuns. De parcă întreaga conștiință ar fi fost absorbită într-o gaură
neagră. E și mai surprinsă când vede camera hotelului înspre care se îndrepta în
timp ce ... Ce s-a întâmplat mai exact?
Ultimul lucru pe care și-l amintea era lama cuțitului atingându-i gâtul.
Inima bătând din ce în ce mai tare în piept de parcă ar fi fost la un concurs
de sărituri.”Anușka?” Dar răspunsul nu sosește și e întreruptă din visare în
momentul în care ușa masivă de la intrarea în apartament se deschide.Văd chipul
familiar al lui Jane.
-Te-ai trezit? o
întreabă și face un pas mai aproape de Anna. Ai dormit 19 ore. Se îndreaptă
spre mica bucătărie din apartament, scoate o farfurie și așează pe el un
croissant. În timp ce îi pregătește o cană cu lapte Anna reușește să se ridice
de pe canapea.
-Jane, ai idee
când am ajuns aici? Anna o privește și observă că prietena ei îi evită
privirea. Aceasta clatină din cap.
-Avionul meu a
avut ceva întârziere. Când am ajuns aici, tu deja dormeai. Se apropie de mine
și aduce farfuria cu croissantul. Cum te mai simți? După ce a plecat Marco de
acasă? Aș vrea să o aud pe Anușka șoptind în mintea mea ”a plecat Marco de
acasă” cu dispreț. Ea nu a fost de acord de la început cu ideea de a-i minți.
Dar Anna nu putea să facă altceva. Adevărul era ca un cuțit. Îi împungea
sufletul. Așa că a decis să le arăt prietenilor ei cuțitul,dar să îl învelească
într-o hârtie frumos colorată. ”Marco a fugit de acasă” a fost minciuna pe care
a repetat-o de cele mai mult ori până acum. Îi părea rău pentru fratele ei.Se
înțelegeau atât de bine împreună. Poate că da, dar oare merită toate momentele
negre prin care a trecut pentru câteva clipe frumoase alături de fratele ei?
Îmi amintesc tatuajul de pe antebrațul lui ”În
viață suntem vânători, vânăm fericirea. ”
-Mă simt bine.
Își împiedică orice lacrimă să-i ajungă pe chip. Mănâncă repede croissantul și
au stabilit să mergem la cumpărături.S-a schimbat și Jane a tras-o după ea spre
Champs Elysess.Merg din magazin în magazin. Anna nu se putea opri din a se
gândi ce a văzut în casa lui Marco. Își amintea țipătul ei, goana până la
mașină în timp ce Marco alerga în urma-i. Simte că are nevoie să plângă. O
minte pe Jane, spunându-i că vrea să meargă până la baie. Anna intră într-o
cabină și începe să plângă. Aude ușa deschizându-se. Nu mai scoate niciun sunet
în timp ce lacrimile îi curg încet pe obraz. Se aud pași grăbiți și ușa
trântindu-se în urmă. Își șterge lacrimile și vrea să-și aranjeze machiajul în
oglindă.”TREBUIE SĂ VORBIM. NU TE ÎNCREDE ÎN JANE.Sună la următorul număr. ”Anna
simte cum inima începe să i se zbată în piept. A dat să iasă din baie dar ușa
era blocată. A încercat de mai multe ori să o deschidă, dar fără niciun
rezultat. Luminile s-au închis în jurul ei. A început să lovească cu putere
ușa.
-Ajutor!!!
Ajutor.... Cineva să mă ajute. Vă rog! Și a început să se izbească de ușă.
Simte ceva
vibrând în geantă. Ecranul telefonului luminează puțin în jurul meu.Vede un
număr necunoscut pe ecran și răspunde. Pentru câteva secunde, nici ea,
nici persoana de la celălalt capăt al firului nu a spus nimic. Apoi aude
vocea care îi făcea întregul trup să se cutremure și inima să îi pompeze
sângele cu mai multă putere în piept.
-Buna, Anna! Ea
ar fi vrut să pot fi lângă niște linii de tren și să se arunce așa cum a făcut
Anna Karenina. Aerul a devenit mai apăsător în secundele în care a așteptat ca
Marco să mai spună ceva. Dar, a făcut ea următorul pas.
-Nu mi-am dat seama
că în ospicii pacieții au dreptul la telefoane. Îl aude cum râde. Râsul acela
care cândva i se părea atât de atrăgător,nu era acum decât înfiorător.
-Ironică! Un
colț al buzelor a dat să i se ridice, dar l-a împiedicat. Știi, un spital de
nebuni nu e o închisoare. Nu sunt un infractor, Anna, sunt doar bolnav.
-Nebun e puțin
spus pentru ceea ce ai încercat să-mi faci în seara aceea. L-a auzit oftând.
-Știu. Și îmi
pare rău. În fiecare zi mă gândesc la cât de multe s-au schimbat în 2
săptămâni. Am fost un idiot. Îți aduci aminte tatuajul meu, Anna?În viață
suntem vânători, vânăm fericirea. Tu ai fost sursa mea de
fericire. Mi-aș fi dorit totuși să dureze mai mult. Mi-aș fi dorit să-ți arăt
că tu ești Soarele Universului meu. Aș fi vrut să-ți spun că atunci când sunt
cu tine, demonii mei devin îngeri.A făcut o pauză.O lacrimă i se scurgea Annei
pe obraz.
-Câteodată
trebuie să apreciezi ce ai înainte de a-l pierde, Marco. Cred că te-aș putea
ierta, dar doar pentru că mi-e milă de tine. Și mila nu e dragoste. A tras aer
în piept. Ai 2 minute să-mi spui ce vrei.
- Te-aș vrea pe
tine, dar asta nu mai e posibil. Niciunul dintre noi nu mai spune ceva pentru
câteva momente. Ești în pericol. Cineva încearcă să te omoare. Și Jane îi
ajută.
-Nu ai cumva o
criză de schizophrenie?
-Nu e amuzant,
Anna. Vorbesc cât se poate de serios. Îți aduci aminte că ai auzit un glonț? Că
ai simțit un cuțit?
-De unde știi?
Își face curaj să pună următoarea întrebare. Ai fugit?Ești în Paris?
-Nu. Nu prea am
cum să fug când sunt în fiecare zi sedat. În schimb, am un prieten care are
grijă de tine. Numele lui e Daniel. Te-a salvat.
-Cine încearcă
să mă omoare?
-Nu știm. Daniel
a văzut-o pe Jane trăgând cu pistolul în felinarul de pe stradă. Anna clătină
din cap. Nu te poți încrede în ea.
-De ajuns,
Marco. A încercat să caute cuvintele potrivite. Nimeni nu încearcă să mă ucidă.
Am leșinat pe stradă. Nu sunt sigură că ceea ce îmi amintesc este real.
-E...
-Nu începe din
nou. Spune-i prietenului tău să mă lase să ies acum. Nimic la celălalt capăt al
firului. Marco, nu mă face să sun la ospiciul unde ești și să le spun că ai un
telefon. Pariez că le-ar place la nebunie. L-a auzit oftând.
-Bine,și ușa de
la baie s-a deschis iar luminile s-au aprins.
***
-Doamne, dar cât
ai mai stat,a fost primul lucru pe care i l-a spus Jane. Haide,am terminat tot
ce aveam de cumpărat. Luăm un taxi, lăsăm hainele acasă și mergem să vizităm
turnul Eiffel. I-a zâmbit în timp ce făcea semn unui taxi să se apropie.
Au intrat.
-Ce ți-ai mai
cumpărat?Anna și-a abătut privirea asupra sacoșei.
-Nu prea multe.
Nici la Paris nu au haine suficient de frumoase pentru mine. A scos un pistol
din sacoșă și l-a îndreptat spre mine. Am auzit ușile blocându-se. Mi-am abătut
privirea asupra șoferului care rânjea. Nu țipa și nu face nicio mișcare. Tu vii
cu noi, sau mori aici. Sângele i-a înghețat în vine. A vrut să pun vreo
întrebare, să spună ceva, dar nu și-a găsit cuvintele necesare. Taxiul înainta
repede într-o intersecție. A virat la dreapta și au ajuns pe o străduță
lăturalnică unde nu mai era altă mașină în afară de aceasta. Încerca să-și
compună în minte un plan prin care să evadeze. Simt cum mașina s-a cutremurat
din toate colțurile. Taxiul se izbește de un perete din cărămidă. Geamurile se
sparg și Anna a aude cum cineva lovește portiera de lângă Jane. Vede că șoferul
era mort. Portiera de lângă Jane se deschide. Un băiat cam de vârsta cu Marco,
care crede că e Daniel o ia pe Jane și o ajută pe Anna să iasp. Jane era
leșinată. Daniel îi întinde Annei un
telefon.
-Marco, ...
-Nu mi-ai spus
că nu-i pot zice să aibă grijă de tine.
-Mulțumesc. Urcă
în mașina lui Daniel. Mulțumesc că ai riscat atât de multe pentru mine.
Privește pe geam și nu se bucură să fie în Paris. Nu vrea să fie altundeva
decât în brațele lui, indiferent de boala lui, indiferent de ce se întâmplă. De
abia aștept să mă întorc în America. Înapoi la tine. Rostește sigură pe ea ultimele
cuvinte. Cred că mai e o șansă pentru noi!
Andrei
4.
Laura
Daniel... Junior... Nu
i-a plăcut niciodată să i se zică Daniel, deoarece același nume l-a purtat și
tatăl său: toată lumea îi spune Junior. Îi părăsise. El și mama lui au fost
nevoiți să se descurce singuri.
Anna
îl privea pe băiatul care era trimis de Marco să o protejeze. ”Nu s-a schimbat
aproape de loc!” murmură Anna numai pentru ea, schițând umbra unui surâs.
Cine
știe ce am fi făcut acum dacă nu ar fi fost... dacă nu s-ar fi întâmplat...
Oftă
în timp ce se uita la foșnitoarele siluete negre, nepăsătoare de pe trotuar.
Pământul obosit răsufla aburi calzi, încă nevăzuți, prin crăpăturile din
asfaltul umed de ploaie. Soarele nu răsărise încă, iar cerul înalt și amorțit
înghițea leneș ultimii nori cenușii.
Își aduse aminte de vremurile parcă antice în
care Anna și tânărul care stătea erau ca niște frați. Ea, Marco și... Junior-
cei trei muschetari... Doar că într-un timp Anna nu mai dorea să fie în aceeași
formulă: pe Marco și-l imagina stând acasă, așteptând-o amuzat și, totuși
protector, pe când ea îl dorea pe Junior numai pentru ea. Părul lui blond,
ochii lui verzi și caracterul său întotdeauna au fascinat-o...
Într-o
zi, pe când se ducea la magazin împreună cu o prietenă, iar el era în fața lor,
Junior se întoarse brusc și le întrebă: „-De ce mă urmăriți?”. Ele, surprinse
fiind, i-au spus unde se duceau de fapt, iar tânărul le zise să-i cumpere o
Cola și o pungă de Lays.
„-N-ai
curaj! Îți dau bani, numai să te duci!” o provocase Lena. Când i le-a dat lui
Junior, el a făcut-o naivă, chiar prostuță. Furioasă, Anna i-a zis de pariu.
,,-De
ce nu ai venit atunci cu un inel să mă ceri în căsătorie? Să știi că acceptam,
dar să-mi aduci aminte asta data viitoare!” spuse el atunci râzând.
De
atunci, Annei îi plăcea să creadă că erau logodiți. Râse. Ce gânduri prostești!
Ea nu l-ar putea avea nciodată. Diferența dintre ei doi era prea mare, iar aici
nu era vorba de vârstă.
Unde o
ducea? Ce o să facă ei doi în Paris? Nu știa ce o să se întâmple în continuare,
dar spera să scape de toată nebunia în care s-au băgat.
Oftă
și ochii i se umplură de lacrimi.
-Junior?
El se
întoarse spre ea, adresându-i o privire întrebătoare. Se întinse și îl sărută,
iar parprizul se prefăcu în mii și mii de fluturi de sticlă.”
Laura
5. Rucsi
Dându-și seama ce face,
Anna s-a retras din sărutul pe care îl începuse cu mare pasiune și dorință.
Junior era și el la fel de surprins ca ea, dar totuși îi păru bine că
întâlnirea lor a început în acest fel.
-Anna, ești în
regulă? Marco mi-a spus că ai probleme, i-a spus el puțin speriat.
-Da, sunt bine,
în mare parte, dar nu cred că am nevoie de nici o protecție, mă pot descurca și
singură.
-Dacă te puteai
descurca și singură, nu mai erai la momentul de față aproape moartă.
-Da, ai
dreptate, dar cine sunt tipii ăștia? Și ce vor să-mi facă?
-La întrebarea
aceasta doar Marco îți poate răspunde.
Junior porni
mașina și începuse să gonească pe străzile Parisului. În timp ce așteptau la un
semafor, i-a pus mâna dreaptă pe piciorul Annei, care la rândul ei și-a pus
mâna peste a lui, roșind puțin în obraji. După câteva minute de mers, au ajuns
în fața hotelului Le Hameau de Passy. Junior a coborât, a trecut prin fața
mașinii și i-a deschis ușa Annei. Aceasta, cu oboseala cititndui-se pe față, a
coborât din mașină și s-au îndreptat amândoi spre hotel.
-Am rezervat
aici un apartament, pentru a fi mai aproape de tine, în caz că se întâmplă
ceva.
-Mulțumesc mult,
i-a răspuns Anna aproape cu lacrimile pe obraji.
Când au ajuns
sus, au hotărât amândoi să facă un duș. Junior a fost primul, după care era
rândul Annei.
Junior a intrat
în baia spațioasă, și-a dat jos hainele transpirate de pe el și a dat drumul la
apa fierbinte. Apa îi curgea în cap, iar el stătea și se gândea, fără nici cea
mai mică remușcare ”Anna, ești atât de aproape de mine. Trebuie să fac ceva
pentru a te câștiga. Te iubesc de prea mult timp.” Dușul lui nu a durat mai
mult de 15 minute, timp în care Anna a comandat ceva de la room-service.
Junior a ieșit
din duș, cu prosopul prins de partea inferioară a corpului și i-a zâmbit ștrengar
Annei. Aceasta i-a zâmbit înapoi și a mers și ea spre duș. A intrat în baie,
și-a lăsat halatul să cadă de pe corpul bine sculptat și a pășit în apa
fierbinte. S-a întins în cadă, pe spate cu ochii închiși și a început să se
gândescă la toate cele întâmplate. La plecarea ei, la leșin, la Jane...la tot.
Aproape că era să adoarmă, când un zgomot puternic o face să tresară. Se ridică
repede din cadă, ia un halat pufos pe ea și merge în cameră. Când ajunge acolo,
Junior zăcea pe jos într-o baltă de sânge făcută pe covorul alb. Aceasta a
căzut în genunchi în fața lui, i-a luat capul în mâini și a început să plângă.
-Te iubesc,
murmura ea printre lacrimi și suspine.
-R
6. Fawn Nbd
Era ciudat că se juca cu părul lui? Își
dorise să facă asta de când se știe. La început nu era o atractie sexuala, nici
măcar nu știa ce insemna ”atracție”. Doar și-ar fi dorit să se joace cu părul
lui, blond, curat și atât de strălucitor.
Ar fi vrut să îl
atingă și să simtă sub palmă pulsul cum zvâcnește de dorintă, ar fi vrut să îl
vadă luând-o in brațe, ar fi vrut doar o secundă,să îi atingă fața, să îl
liniștească.Vroia să fie sigură că el știe că este acolo.
Își trage
suspinele și încearcă să le blocheze undeva, să oprească valurile de
durere,venite de nicăieri. Nu ar fi crezut că se va mai simtii vreodată mai
tristă decât s-a simțit atunci.Când a ridicat receptorul, iar vocea unui bărbat
i-a distrus visele, copilăria, viața, cu doar câteva cuvinte.
Sângele lui era
atat de roșu. Avea să lase o urmă adâncă nu numai in mintea Annei, ci și pe
pardoseala hotelului. Ce trebuia să facă?
De când cu
accidentul și-a jurat că niciodata nu vă
întrista pe nimeni cu un apel ca acela. Căci nimeni nu merita, să afle
lucruri atât de tragice. Se intreba, dacă nu ar fi stiut niciodată ce s-a
intamplat, oare s-ar mai fi simțit atât de tristă? Oare ar fi durut-o atât de
mult? Știa ca e oribil sa trăiesti fară să știi ce s-a intamplat cu familia ta,
dar căuta orice fel de scuze, încercând
sa găsescă un motiv pentru a-i învinui pe cei care i-au distrus tot ce avea.
Uitându-se în
jos imaginea lui Daniel îi face inima să se oprească pentru câteva secunde. Persoana
pe care o salvase, persoana care ținea la ea, persoana care și-ar fi riscat
viața pentru ea, stătea pe jos, moartă. Moartă.
Cuvântul o lovii, având parcă un ecou în mintea ei. Era mort. Era o stare
vesnică .Nu o să îi mai vadă nicioata ochii, nu o să-i mai atingă niciodată
pielea caldă.
Se lasă pe vine
si își lasă degetele să se joace pe brațul lui, alunecând si urcându-se pe
pielea moale și rece.
Uitându-se iar
la el îi părea rău. Foarte rău. Dar nu își permitea să moară ea. Căci știa din
momentul când a văzut coltul unei scrisori, de la Jane către Daniel că ceva
este putred. I-a luat pistolul îm masină, l-a ascuns.
Dacă nu l-ar fi
ascuns nu ar fi murit el, ci ea. Nu știa cum să se mai simtă. Așa ca a luat
telefonul de pe masa, și-a inghițit lacrimile si a format numărul lui.
-A
...murit.Daniel.Împușcat.
S-ar fi așteptat
să plângă atunci când îi va spune, dar nu a făcut-o.
-Domnișoară..?Domnule
Daniel?
Aude un ciocănit
slab în ușa si scapă telefonul din mână. Fuge spre baie,i-a pisolul de sub
prosop și se așează cât de repede poate in fața ușii.Totuși, barbatul deja era
cu un picior inăuntru.Gura ii era deshisă si deabea respira.Se uită la mine
câteva secunde, apoi încearcă să fugă. Il recunoaște.
Sunt nebună.Vor da vina pe mine.Nu o să mă creadă.Nu
poate fi el.
Și îl împușcă. Pistolul
ii cade din maini, parcă electrocutând-o și începe sa suspine silențios
uitându-se la al treilea cadavru de azi.Din telefon îl aude pe Marco țipând.Azi
au murit o multime de oameni nevinovați.
Îmi pare rău.
-Luisa
7. Dora J Whitlock
Viața
Annei luase o întorsătură neașteptată de când plecase de acasă. Dacă se putea numi casa, ar fi adăugat
Anushka. Însă da, locul ăla liniștit în care putea citi în voie, locul ăla unde
doamna V îi aducea cate o ceașcă de ceai când nu se simțea prea bine, locul unde
nu exista moarte..era casa ei.
Acum lumea părea
să se prabușească peste ea și nici doamna V nu era acolo ca să o liniștească.
Lumea nu mai avea sens, lucrurile o luaseră razna și nici măcar Anushka nu mai
exista în mintea Annei. Totul de când, fosta iubită a lui Marco, Jane, a vrut
sa o omoare. De ce ar fi vrut asta? De ce nu putea sa aibe o viață normală? De
ce nu putea să scape de tot și să moară chiar ea. Poate lucrurile ar reveni la
normal...
Anna stătea
ghemuită lângă peretele din cameră și plângea privindu-l pe Daniel ce zăcea
nemișcat pe covorul plin de sânge închegat. Dârele de sânge de la bărbatul împușcat
de Anna începeau să prindă un miros specific, de nesuportat. Cel a cărui viață
fusese furată de Anna, avea în jur de 40, 50 de ani și aparent lucra la acest
hotel. Îmbrăcat modest, pantaloni și o cămașă simplă, nu părea că ar avea prea
mulți prieteni. Gândul acesta o liniști puțin pe Anna. Poate nu îl caută nimeni prea curând, își zicea ea în timp ce încerca să îl mute din
drum. Slabe șanse. Era mult prea greu. În final, se prăbuși lângă cele două cadavre.
Trecuseră 3 ore
de când Anna stătea așa, cu capul în mâini, tremurand și scotând sunete din ce
în mai ciudate. Când telefonul vibră pe parchetul de langă bărbatul mort, Anna nu
mișcă. Al treilea apel o făcu totuși să își ridice capul. Rimelul i se
prelinsese pe obrajii albi, lacrimile uscate erau lipicioase pe fața ei, iar parul
negru care întotdeauna îi cădea îngrijit pe umeri, acum era doar o doar o claie
încurcată.
Întinse mâna
spre telefon și scoase un mic țipăt.
Avea degetele pline de ghemotoace de păr
și sânge. În același moment își aduse aminte de durerea din scalpul ei, dupa ce
aproape își smulsese tot părul din cap. Tremurand a luat telefonul și a
răspuns.
“Anna,
Slava Domnului! Esti acolo? Anna, ce se întâmplă? Pleaca
de acolo, mă auzi? Pleacă cât poți de repede!”
o îndemna Marco de la celalalt capăt al firului.
Fără
să se dezmeticească prea mult, Anna se ridica în picioare. Închise însă
telefonul privind stupefiată camera hotelului. Aceasta nu arată la fel cum era
acum 3 ore când se prabușise suspinand. Peretii erau zgâriați, tapetul fiind și
el smuls cu cel mai mare dispreț față ornamentele în stil Victorian ce încercau
să imite, draperiile erau trase, mica veioză de pe noptieră era
spartă la picioarele ei, ceea ce îi provocase mici zgârieturi, cearceaful era murdar de sânge și rupt iar
perna arată ca după o bataie zdravană cu perne… Însă nu era așa. Anna aproape
înnebunise și nici măcar ea nu își amintea ce facuse.
-
Dora
Fugea. Să fugă era singurul lucru ce mai putea parcă să-l facă la îndemnul
lui Marco. Apucase să-și ia telefonul ce-l ștersese de unul din cearșafurile de
pe paturi. În fuga ei, atât sufletească cât și reală pentru că fugea de toate
ființele vii, reușise să iasă aranjată cât de cât din camera de hotel.
Alerga către
nicăieri și pentru prima dată se simțea mai pustiită ca niciodată. Deși încerca
să creadă că își luase tot ce-i era necesar în momentul acela, printre care
telefonul să-i mai audă vocea grijulie a fratelui ei, știa că-și uitase
sufletul. De fapt, nu și-l uitase. Și-l lăsase pur și simplu în camera de
hotel. Îi lăsase cea mai de preț comoară a sa... lui, lui Junior. Îi lăsase în
grijă sufletul ei, chiar dacă el nu mai avea să știe asta niciodată.
Se întreba dacă
el apucase măcar atunci să afle că-l iubea așa cum o făcuse mereu. Se întreba
dacă apucase să-i audă glasul ce-i șoptea în ultima clipă un ”Te iubesc”.
Gândul că nu reușise să-i mărturisească o învinovățea. O învinovățea lipsa ei
de curaj și neîncrederea în propria persoană. Nu înțelegea de ce oamenii nu au
curajul să vorbească direct, să spună mereu ceea ce gândesc, să spună lucrurile
la timpul lor nu doar atunci când deja este prea târziu.
Găsise în
sfârșit un loc unde se simțea în siguranță după ce alergase ore în șir pe
străzile Parisului, străzi ce nu erau niciodată pustii. Găsise liniștea într-un
parc uitat parcă de lume. Un parc liniștit în care putea asculta cântul mult
iubit al naturii, căci da... Anna iubea natura. Stătea la umbra unui falnic
stejar și-și lăsa gândurile să-i scaldă întregul corp și întreaga minte. Se
întreba de ce viața se încăpățănează să-ți fie mereu împotrivă. De ce se luptă
să te lase pustiit, fără picătură de suflet care să mai zacă în tine. De ce
face până și imposibilul să-ți răpească ființele dragi și tot ceea ce iubești
mai mult pe acest Pământ blestemat.
-De ce? De ce
trebuie să fii atât de crudă?
Nimeni nu-i
răspundea însă. Nici măcar Anushka de care simțea că are atâta nevoie. Ah și
cât de mult credea că o ura pe Anushka înainte. Îți dai seama însă cât iubești
cu adevărat ceva doar atunci când îl pierzi, la fel cum Anna își dădea seama de
iubirea pentru draga ei Anushka.
-Offff, cât
mi-aș dori să fii aici cu mine! Să mă necăjești, să-mi spui orice de acolo de
oriunde ai fi tu!
Liniștea
naturii continua să stăpânească tot ce o înconjura. O adiere de vânt însă îi
mângăie fața și răcori întreg trupul, iar ciorile zburară în urma țipătului ei
puternic. Toate astea îi aduseră aminte de temperamentul fratelui ei, Marco.
Atât de vulcanic, dar pașnic în același timp. Cât de dor îi era și de el, de
îmbrățisările lui. Cât ar fi vrut să-i fie alături. Un alt gând o trezi parcă
din starea ce și-o crease:
”Hei iubito,
mi-ai dus dorul?”
-Anushka!Anushka!
iar fluturi zburau acum în jurul ei.
-Daniela Bojincă - Pishky
9.Adry Theo
Dintotdeauna a ştiut
că era ceva diferit la ea, mereu a putut să pună punctul pe „i” şi să spună că
nu era tocmai „normală”. Poate vizitele la psiholog sau izolarea de care a avut
parte în plan social au făcut-o să-şi găsească alinarea în Anushka, însă mereu
a ştiut că nu era ok.
„Oh, hai încetează! Am fost aici de fiecare dată când ai avut nevoie de
mine! Mai lasă lamentările! Amândouă ştim că eşti la fel de „deranjată” pe cât
este şi Marco. Doar că el a făcut greşeala de a ceda impulsurilor. De aceea mă ai
pe mine, ca să te ţin în frâu!”, o admonestă vocea Anushkăi. Însă Anna era încă
în stare de şoc. Trecutul venise în valuri spre ea şi curentul o trăsese înapoi
în ochiul furtunii. Ştia că nu putea să scape de acest bagaj.. Dar lipsa lui
Marco, moartea lui Junior, ameninţările ce pluteau deasupra ei, atârnau mult
prea greu pe umerii ei.
Încercând să găsească o soluţie pentru problemele acestea îşi ridică
genunchii la gură şi-şi sprijinii bărbia pe ei, însă nu apucă să se bucure de
calmul ce i-l aducea gestul în sine pentru că telefonul începu să virbeze. Acelaşi număr necunoscut o suna,
aceeaşi fantomă a trecutului venea să o bântuie.. „Acelaşi îngeraş vine să te
păzească, puştoaico!”, îi reaminti Anushka. Apăsă butonul verde şi răspunse:
-Sfinte Dumnezeule! Eşti ok? Ai păţit ceva? Eşti rănită?! vocea
impacientată a lui Marco îi umplu urechile.
-Da.. sunt ok, cred. Puţin zdruncinată... şi foarte pierdută.
-Ascultă-mă cu mare atenţie, vreau
să...
În timp ce-l asculta pe Marco, Anna era cât se poate de surprinsă de faptul
că fratele ei putea să facă aşa ceva dintr-un ospiciu. Se pare că lumea nu
înceta să o uimească. După ce-i închise telefonul îşi făcu curaj să se pună în
mişcare, însă picioarele îi erau parcă de plumb, iar povara de pe umeri se
îngreunase. „Sus fundul şi mişcă-te! Vrei să trăieşti sau să pleci după Junior
?!.. De fapt, stai, nu-mi răspunde! Doar mişcă!!” îi striga Anushka. Şi ea îi
dădu ascultare.
Se scotoci prin buzunarele hainelor sperând să găsească ceva bani care să-i
fie de ajutor. Pe lângă 20 de euro, o gumă de mestecat şi ghemotocul de căşti
conectate la mp3 găsi o fărâmă de trecut. O poză. Una care avea o mare
importanţă pentru ea. În micuţul dreptunghi erau 3 persoane: ea, fratele ei şi
Junior. Nu putea să plaseze exact în timp momentul imortalizat de aparatul de
fotografiat, dar ştia că era din perioada fericită a vieţii ei, a vieţii lor.
Cu toţii aveau zâmbete largi pe chip, ochii le luminau de fericire, iar mâinile
le erau conectate. Anna stătea în mijloc, flancată de cei doi băieţi care
juraseră să o protejeze. Până astăzi, amândoi îşi respectaseră jurământul..
-
Adry
10. Gina Sanda
Era timpul să facă şi ea ceva pentru ei. Daniel a murit
pentru ea, Marco are grijă de ea chiar şi din ospiciu. E timpul să se salveze,
să nu lase eforturile celor doi să fie în zadar. Dacă pentru ea nu mai
valorează nimic viaţa ei, pentru Marco şi Daniel viaţa ei e cel mai important
lucru.
„Mişcă-te Anna! Pentru moment găseşte un loc sigur unde să
stai şi apoi vezi cum faci rost de bani ca să mergi la Marco. El va putea avea
grijă de tine şi de el, daca îl scoţi de acolo” îi spunea Anushka determinată.
Insă unde e în siguranţă? Unde anume nu ar putea-o găsi
Jane, care o cunoaşte atât de bine? Undeva unde nu s-ar aştepta Jane. Trebuie
să fie imprevizibilă de data asta. Deocamdată pare în siguranţă în parc, mai
ales că pare că va ploua. Jane ştie că ea evita cu orice preţ ploaia, însă nu
ştie că o evita pentru că mereu erau cu
ea Daniel sau Marco, iar aceştia riscau foarte uşor să facă pneumonie. Ea, pe
de altă parte adoră ploaia şi nu se îmbolnăveşte. Da, aici, în parc e cel mai
în siguranţă deocamdată şi poate gândi mai limpede.
Primele picături încep să-şi facă simţită prezenţa, urmate
de tot mai multe. Anna se îndepărtează de stejar, întinde mâinile şi îşi înalţã
chipul spre cer, fericită să simtă ploaia pe pielea ei, să-i simtă mirosul
specific, să o audă. Când sunt numai ea, Anushka şi ploaia, vocea Anushkai e
mai clară, gândurile ei sunt mai sigure, mai reale.
„Si deci, eşti în sfârşit conştientă că eşti la fel ca
Marco. Asta înseamnă că şi tu ar trebui să fii intr-un ospiciu sau că el ar
trebui să fie în afara acelei instituţii? Acum că-l înţelegi mai bine pe Marco,
mai eşti supărată pe el?”
„Nu, nu mai sunt supărată pe el, Anushka. Cum aş putea? Doar
că ... mi-aş fi dorit să nu mă fi îndepărtat de el. Mi-am pedepsit fratele
inutil atât de mult timp. Ar fi trebuit să-l înţeleg. Ce fel de soră sunt eu,
Anushka?” o întrebã deprimată.
„Nemaipomenit moment ţi-ai ales şi tu să fii deprimată. Pană
se opreşte ploaia ar fi cazul să iţi revii sau Jane şi ceilalţi o să va facă
praf şi pe tine şi pe Marco.”
„De Marco nu se atinge cât sunt eu vie şi am de gând să
rămân aşa mult timp. Daniel e mort, dar nu voi permite ca Marco să aibă aceeaşi
soartă. Bun, deci am nevoie de bani şi un plan de a ajunge înapoi la Marco.”
Deprimarea e uitată deja, însă are o nelămurire, pe care
numai Marco i-o poate alunga, aşadar îl sună.
- Ştiai, nu-i aşa, Marco? Ştiai ca şi eu am ceva probleme
mintale, ca şi tine.
- Nu m-ai fi crezut dacă ţi-aş fi spus. N-am putut decât să
aştept să înţelegi singură cât de mult semănăm, spune el liniştit.
- Ti-a făcut bine timpul petrecut în ospiciu? Te-au ajutat
cu ceva medicamentele?
- Dacă chiar vrei să ştii, adevărul e că sunt la fel ca
înainte, cu excepţia faptului că de aici îmi e mai greu să am grijă de tine.
- Aşadar nu e nevoie ca eu să mă internez în ospiciu, ci ca
tu să pleci de-acolo. Atât voiam să ştiu. De-acum va fi totul bine, frate. Iţi
promit.
SGina
Pe măsură ce timpul înainta, cerul incepea să se închidă din ce în ce mai
mult. Anushkăi i se păru că soarele zăbovise undeva printre norii plumburii
poate mai mult decât fusese necesar, pe când Ana nu făcuse altceva decât să se
frământe şi să fie agitată. În acelaşi timp, curajul se scurgea uşor din fiinţa
ei şi parcă se strângea într-un loc în care nu ar fi putut niciodată să
pătrundă, să şi-l recupereze şi să îşi ducă la bun sfârşit planul. Niciodată nu
s-ar fi gândit că ar putea ajunge să dea buzna într-un ospiciu de nebuni şi
literalmente, să-i dea şansa unuia dintre ei să evadeze. Cu ajutorul ei.
Anushka era totuşi de altă părere.
„La naiba, Ana. Şi tu eşti nebună. Asta fac nebunii! ”
Strânse din dinţi şi amintirea lui Daniel păru poate mai dureroasă decât un
cuţit înfipt în inimă. Îşi aminti de tot acel sânge şi, în câteva clipe, i se
păru că i se scruge pe mâini chiar acea culoare pătrunzătoare care avea să o
urmărească pentru tot restul vieţii ei. Îşi aminti de trăgaci, de pistolul care
i se prăbuşi la picioare, de silueta care se stinse în pragul uşii şi parcă
cineva mai înfipse o dată cuţitul în acelaşi loc când revăzu în minte trupul
cald al lui Daniel pe podeaua rece şi dură. Îşi aminti cum...
„Ana! Ajunge!”
Vocea Anushkăi o trezi şi nu conştientiză că în tot acest timp avusese
ochii închişi. Îi deschise, brusc şi îşi mijii privirea în întuneric.
Pot s-o fac. Pot.
Rămase nemişcată câteva minute, după care îşi atinse briceagul din
buzunarul de la spatele pantalonilor, ca să se asigure că încă îl mai avea.
„Nu ştiu cum mama naibii ai de gând să faci asta cu un briceag. Dar, ok.”
Se încruntă la comentariul primit de vocea interioară şi începu să-şi tragă
curajul de mânecă. Se afla deja la ieşirea din parc, iar oamenii dispăruseră
subit, cu toţii, de parcă ar fi alergat de ceva. Pielea , părul şi hainele îi
erau ude şi nu-şi dădu seama când începu să tremure. Nu era sigură, totuşi,
dacă tremura din cauza frigului, sau a fricii. Privi în jur şi în câteva
clipe se trezi alergând şi gâfâind printre blocuri. Ajunse la intersecţie, aşa
cum se aştepta.
Telefonul vibră în buzunar şi-l scoase aproape mecanic.
- Marco?
- Ana, şopti cealaltă
voce.
- Marco, o să te scot
de acolo!
- Ana, nu! Uite, nu
mai pot...
Făcu o pauză, apoi continuă, tot în şoaptă.
- Nu mai pot să
folosesc ăsta. Nu veni aici!
- Marco, ce se
întâmplă? Sunt pe drum!
- De unde naiba ştii
unde să vii?
- Telefonul ăla...
- La dracu’. Nu veni,
oricum! Or să te închidă şi pe tine aici! Ascultă, nu mai pot...
- Vin. Acum.
Îndesă telefonul înapoi în buzunar şi se pierdu în noapte. "
§ Emi.
12.Miku
– Ești atât
de penibilă.
Jane se apropie
de ea în întuneric, cu un pistol în mânã.
– Unde aveai de
gând să fugi? Să alergi în jurul lumii pentru a scăpa? Nu ai cum.
Jane își dădu
părul
blond, perfect întins, pe spate și
veni lângă Anna. Cea din urmă o privi cu scârbă.
– Ce vrei?
– Eu? Jane pufni.
Eu te vreau pe tine, mă înțelegi?
Eu îți
vreau sângele, vreau să te văd căzând în gol, vreau să mori, vreau să mori.
Își ridică
pistolul și
îl puse în dreptul tâmplei Annei. Însă Anna nu muri. Fu împinsă la podea, iar peste ea
căzu Jane. Prietena ei cea mai bună fusese de fapt asasinul care urma s-o
ucidă. Respirația
i se întețise
atât de tare că începu să inhaleze sângele împroșcat din corpul lui Jane.
Se ridică
tremurând și
începu să țipe.
„Ți-am
spus eu”, îi șopti
Anushka melodios în creier.
Marco stătea în
faţa ei, cu o pușcă
în mână.
Anna merse spre
el, se sprijini de el, îl luă în brațe.
– Pe asta de unde
ai mai luat-o? Îl întrebă ea încet, atingându-i gâtul cu buzele.
Anna era plină de
sânge, iar buzele ei îi înroșiră
gâtul și
lui. Marco o strânse tare în brațe.
Marco, fratele ei. Marco, schizofrenicul ei. Marco, bărbatul, iubirea existenței ei.
– Haide, Anna,
s-a terminat.
– Ba nu, spuse
ea, apoi își
drese vocea. Marco, de fapt, acum începe.
Zâmbi.
Anna inspiră
adânc și-și șterse
sângele de pe față
de tricoul lui Marco, apoi îi luă pușca.
Trase în Jane. O dată, de două ori, de trei ori. Încă o dată. Pentru fiecare lună în care Jane și-a bătut
joc de ea. Pentru iubirea pierdută. Pentru răzbunare.
Marco îi zâmbea.
– Haide, iubito,
hai să facem sex. Hai să ne-ngropăm greșelile-n
orgasm.
Anna tremură în
brațele
lui. Unde aveau să meargă? Cum de ajunsese el la ea? Marco o ținea
strâns se
mână când se aruncară în Mustangul negru. Pe drum
văzură câteva echipaje de poliție
care se îndreptau spre locul în care zãcea Jane. Pe cer, două elicoptere pline
cu acoliții
lui Jane se îndreptau probabil spre aceeași
țintă.
Miku
13.Ramona
Anna deschise ochii. Adormise în parc, pe iarbã,
sprijinitã de un copac. O dureau toate oasele şi toţi muşchii. Se ridicã încet,
cu mintea încã înceţoşatã de vis. Cu toatã panica şi disperarea din ultimele
zile, toate gândurile ascunse, tenebre, tot ceea ce zãvorâse ani de-a rândul,
ieşea acum la suprafaţã.
Nu fusese un vis obişnuit. La ea nimic nu era
obişnuit. Fusese un vis care îi arãta cã e mult prea obositã ca sã se mai
ascundã.
Ȋşi amintea seara aia. Seara în care Marco “a plecat
de acasã”, aşa cum spunea tuturor. Nu, nu plecase. Ea a fost cea care a fugit,
a fugit de propriile gânduri şi sentimente, a fugit de fapte şi de prezent.
Nu realizase când şi cum lucrurile au scãpat de sub
control. Când a reuşit sã se detaşeze puţin de valul de emoţii, erau deja pe
jumãtate dezbrãcaţi şi foarte înfierbântaţi. S-a speriat şi a fugit.
“Laşo!” îi strigase Anushka.
Apoi a sunat la poliţie, spunând cã fratele ei a
vrut sã o violeze, iar Marco a ajuns la nebuni.
“Eşti josnicã”, îi zisese Anushka, cu scârbã.
“Da, sunt”, spuse ea
Marco declarase atât de senin poliţiştilor cã o
iubeşte, cã e îndrãgostit de ea în cel mai sexual mod cu putinţã, încât atât
ei, cât şi avocaţii, judecãtorul şi psihiatri, fuseserã convinşi cã e
schizofrenic.
El nu spusese nimic despre faptul cã Anna a avut
aceleaşi porniri ca şi el, cel puţin la început. Iar acum încerca sã o salveze
de Jane, cu toate ca ea îl trãdase şi îl bãgase la nebuni.
Se auzeau paşi pe iarbã.
“Oare încã visez?”
Marco era acolo. Pãrea mai obosit decât îl vãzuse
vreodatã, aproape bãtrân de obosit. Se ridicã şi se aruncã în braţele lui. Avea
mirosul familiar de acasã, ce îi dãdea senzaţia de siguranţa. O îndepãrtã
încet, mângâindu-i faţa.
-Trebuie sã fugim, Anna! Sunt pe urmele noastre.
-Unde vom merge?
-Ai încredere în mine?
Avea?
Da. Era timpul sã nu se mai ascundã.
Ȋşi apropie buzele de ale lui, emoţionatã.
Ceva bubui foarte aproape de ei. Mintea începea sã i
se înceţoşeze. Simţea braţele lui Marco în jurul ei, în timp ce se scufunda în
somn.
Epilog
Jane
-Subiecţii au fost capturaţi.
-Era şi cazul, rãspunse Igor. Atât gazdele, cât şi
paraziţii lor mentali sunt bine?
-E posibil ca cel care a fost pus în creierul lui
Marco sã fie adormit de antipsihotice, dar va ieşi din nou la suprafaţã.
- Consemneazã în
document observaţiile, spuse Igor.
Jane se aşezã la laptop, deschise documentul şi
începu sã scrie.
Subiectul A1, numit în continuare Anna, este conştientã
de parazitul X01 care a fost adãugat în creierul ei de profesorul Igor
Adamantis. Vorbeşte constant cu el şi îl numeşte Anushka.
Subiectul A2, numit in continuare Marco, a lãsat
parazitul sãu, X02, sã îl domine.
Aşa cum am consemnat anterior X01 şi X02 erau
iubiţi, înainte de a fi capturaţi de profesorul Igor Adamantis, aduşi pe Pãmânt
şi implantaţi. Nutreau sentimente puternice unul pentru celãlalt şi au fãcut
tot posibilul sã îşi domine gazdele, pentru a fi împreuna, deşi Anna şi Marco
credeau cã sunt fraţi de sânge.
Niciunul dintre subiecţi nu a reuşit sã îşi suprime
parazitul. Declar experimental eşuat.
-Profesore, ce facem cu ei?
-Șterge-le memoria şi dã-le drumul. Le mai dãm o
şansã în lupta cu paraziţii. Implanteazã-le o amintire care îi va face sã fie
cei mai mari duşmani. Gãseşti tu ceva, eşti creativã.
-Și dacã nici atunci nu vor reuşi?
Profesorul oftã.
-Atunci cred cã poţi scrie în fişierul ãla al tãu cã
pãmântenii sunt cele mai slabe fiinţe. Poţi sã faci şi o invitaţie
deucalienilor sã vinã sã ne cucereascã. Sã fie în scris, în dublu exemplar.
Ramona Badea
Sfârşit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu