Si....start la poveste!

Iata si textul scris de mine in cadrul proiectului "Everyone has a story to tell".

Povestea incepe asa...

Oamenii treceau grãbiţi, fãrã sã priveascã prea mult în jur. Ȋşi vedeau de treburile lor, grãbindu-se cãtre punctul de check in. Ȋntotdeauna avusese sentimente bipolare pentru locuri ca aeroporturile şi gãrile. I se pãreau un fel de purgatorii, sãli anoste care te duceau spre locuri mai bune. Sau mai rele, de aici şi dualitatea sentimentelor ei.

Auzise poate de prea multe ori expresia “a rata trenul” sau “a prinde trenul”, atunci când venea vorba de succes sau eşec. Viaţa i se pãrea o veşnicã alergãturã în cãutarea trenului potrivit.Nu auzise astfel de expresii cu avioane. Cum ar fi fost sã ia avionul greşit? Dacã ãsta nu era drumul ei?

“Tu ai vrut asta, Anna!” îi spuse o voce din capul ei, aceeaşi voce care o certa când fãcea câte o prostie. Ea o numea Anushka. Anushka, un fel de alter-ego mai inteligent al Anei.

“Ce nume idiot, Anna!” se gândea ea. “Câtã lipsã de imaginaţie au avut pãrinţii mei, indiferent cine au fost ei.”

O înfiorase gândul la unele Anne din istorie care sfârşiserã tragic. “Ana ziditã de cel pe care îl iubea. Altã Anna, aruncându-se în faţa trenului. Anna, decapitatã. Parcã ar fi un nume blestemat!”

Ȋşi obligase picioarele sã se mişte unul în faţa altuia, cãtre punctul de îmbarcare. “Odatã urcatã, nu mai am cale de întoarcere!”. Dar oare când avusese cale de întoarcere? Când avusese, realist vorbind, de ales?  Putea sã se întoarcã la cãmin şi sã îi spunã doamnei V. cã nu mai vrea sã plece în strãinãtate şi ar vrea sã meargã….unde, acasã?

“Tu nu ai casã.” Anushka, vocea raţiunii, îi aruncase iar adevãrul în faţã. Anushka-unu, Anna cea speriatã de viitor-zero.

Se aşezase cât putea de confortabil în scaun şi îşi legase centura. Ca de fiecare datã  când cãlãtorea cu avionul, gândurile despre un posibil accident aviatic şi despre o moarte iminentã nu îi dãdeau pace.

Ȋşi amintea primul zbor cu avionul: avea zece ani, iar fratele ei, Marco, stãtea alãturi de ea, liniştind-o. Dar Marco nu mai era cu ea. Nici mãcar nu ştia dacã mai trãieşte, cu toate cã spera cu tãrie ca el sã fie în viaţã. Gândul cã îl va gãsi într-o zi îi dãduse întotdeauna putere.

Stomacul îi urcase în gât pentru câteva secunde, la decolare, apoi începuse sã îşi simtã urechile înfundate şi capul ca plin de vatã, semn cã avionul se avânta tot mai sus şi mai departe printre nori.

“Vei fi singurã, într-o ţarã strãinã!” îi spusese doamna V. “Te vei descurca?”

Doamna V. nu ştiuse cât de singura era Anna, indiferent unde se afla.

“Ȋntotdeauna am fost singurã. Și întotdeauna m-am descurcat, într-un fel sau altul.”

Ramona Badea

...continuarea pe http://laurentzyubooks.blogspot.ro/