30 days writing about books- SPOILER ALERT

Transcrie ultimele randuri dintr-o carte (nu uita sa mentionezi spoiler alert), apoi continua tu povestea, asa cum crezi ca ar continua ea, in cateva randuri.

Am ales Ultima vrajitoare din Transilvania de Anna Vary. Fragmentul cu rosu este cel original, ultimul din carte,daca nu putem la socoteala epilogul, iar cel cu verde este continuarea mea.

Pe mãsurã ce urletul meu se pierde şi atât eu cât şi Rãzvan ne aşezãm lipsiţi de vlagã pe primele trepte ale scãrii ce duce spre camera mea de la mansardã, eu încã înlãnţuitã strâns în braţele lui, care devin pe clipã ce trece tot mai puternice, vocea mulţimii lasã sã se distingã cuvintele: “Vrãjitoarea nenorocitã! Moarte vrãjitoarei…Sã stârpim vrãjitoarea! S-a întors! Credea cã n-o recunoaştem!”, urmate de râsete sãlbatice care îmi fac inima sã se strângã.

Cel care conduce procesiunea poartã o hainã lungã şi neagrã de preot, şi duce în braţe o cruce uriaşã, un bidonaş cu apã şi un ghem mare de sfoarã.

Simţeam cum capul îmi vâjâie şi panica îmi urcã în gât. Ce am fãcut atât de rãu? Ce au aceşti oameni cu mine? Mã încleştam cu disperare de braţul lui Rãzvan, dar amândoi eram parcã îngheţaţi în timp, incapabili sã ne mişcãm. Am zãrit-o pe Lorena în mulţime, chinuindu-se sã avanseze pânã la noi, şi am vrut sã îi strig sã mã ajute, însã urletul meu neputincios s-a pierdut în mulţimea sãlbaticã.

Simţeam cum mã sugrumã mulţimea, îmi invadeazã spaţiul personal, îmi fura energia şi chiar viaţa…

Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am simţit a fost cãldura înnãbuşitoare, cu mult peste zona de confort, iar primul lucru pe care l-am gândit a fost cã am visat. Am încercat sã îmi mişc mâinile, dar erau strâns legate de trunchiul unui copac. Sãtenii încã se mai auzeau pe aproape, ca un monstru uriaş ce stã la panda. Padurea ardea in jurul meu, iar cãldura devenea insuportabilã; Rãzvan nu se vedea pe nicãieri.

O sã mor, m-am gândit. La fel ca Aneke, o sã mor ucisã de ignoranţã, prostie şi superstiţie. O sã mor pentru cã am comis imprudenţa de a iubi. Aş fi vrut ca în aceste ultime momente sã îl am pe Rãzvan lângã mine. Tot corpul îmi era scãldat în sudoare şi tremuram, simţind nu fricã, ci teroare purã.

Atunci, am auzit vocea. Nu era lângã mine, ci eram, într-un fel, chiar eu, era o voce în capul meu. Cumva, ştiam cui îi aparţine.

“Puterea mea este a ta!”

Aneke venise sã mã salveze.