1. Îți amintești prima carte pe care ai citit-o?
Prima carte pe
care am citit-o cap-coadă cred că a fost, aproape sigur, una de basme. Fie
basmele culese de Ispirescu, fie povești nemuritoare :D Primele cărți “serioase” (cum sună!) pe care le-am citit au fost “Mizerabilii” și „Război și pace”. Cred.
2. Existã o carte care
ți-a schimbat percepția asupra vieții?
Nu există o carte anume, una singură, care să-mi fi
schimbat percepția asupra vieții, dar au existat multe cărți care m-au
transformat în ceea ce sunt azi, care m-au completat și, într-un sens, m-au
definit. Cred că suntem suma trăirilor noastre, a oamenilor pe care-i întâlnim
și care contează pentru noi, a întâmplărilor și, de asemenea, a cărților pe
care le citim, muzicii pe care o ascultăm și filmelor pe care le vedem. Rămân
fără cuvinte în momentele în care cititorii mei îmi spun că romanele mele le-au
schimbat viața, pentru că știu că acest lucru este posibil, pentru că știu din
experiență proprie că o carte te poate schimba, că există cărți care să-ți
vorbească despre tine și sufletul tău așa cum ți-ar vorbi cel mai bun prieten.
Din punctul meu de vedere, cărțile care au făcut cel mai minunat lucru pentru
mine sunt cele care m-au îndemnat să mă descopăr, să aflu exact ceea ce sunt și
să-mi caut cu înverșunare un drum doar al meu. Asta este exact ceea ce sper sa
facă și cărțile mele pentru cititorii care le aleg pe ele.
Cred că în orice gen literar există cărți foarte bune, dar și
cărți mai superficiale, care nu rezistă în timp, pentru că nu rămân suficient
de puternic în ființa celui care le citește. Literatura fantasy are și
scriitori excelenți, dar și scriitori cumva de conjuctură, care scriu acest gen
de literatură doar fiindcă au impresia că prinde la public și atât. Eu cred că
un autor bun de fantasy este cel care ar fi în stare să scrie aproape orice gen
de literatură, dacă ar avea interes, și, de fapt, ipoteza asta chiar se
confirmă – autorii buni de fantasy, de horror sau chiar SF își încearcă
condeiul și în alte genuri, la un moment dat.
Mă bucur să văd că literatura fantasy prinde contur și în România,
mă bucur să constat că cititorii de fantasy nu strâmbă din nas când aud de
autorii români care scriu fantasy. Am citit cu plăcere o antologie de proză,
“Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului”, coordonată de Oliviu
Craznic și apărută la Editura Millennium – o editură care scoate cărți SF și
fantasy scris de români, deci merită tot respectul. Există o trilogie foarte
interesantă, a cărei primă parte a apărut la Editura Herg Benet – “Ultima vrăjitoare din Transilvania: Contesa Aneke”, scrisă de românca Anna Vary.
Există prozatori tineri extrem de talentați, care au afinități cu genul fantasy,
în special cu goticul, cu horror-ul, și dintre ei i-aș menționa pe A.R.
Deleanu, Ștefan Bolea, Mircea Pricăjan (care conduce o revistă foarte
interesantă ce alocă mult spațiu fantasy-ului: Revista de suspans).
În ce privește fantasy-ul străin, există o avalanșă
de cărți, unele care ajung rapid bestsellere, în special datorită
ecranizărilor, altele care așteaptă cuminți să fie descoperite. Deși a devenit
în ultimii ani o modă să înjuri cărți precum „Twilight” sau „Vampire Diaries”
(de cele mai multe ori, fără să le citești), cred că haterii lor nu au deloc
dreptate. Poate că aceste cărți nu au profunzimi așa cum au cărțile lui
Dostoievski sau Marquez, dar comparația asta în sine (pe care o fac foarte
mulți) e o tâmpenie. Ca să ajungă la Dostoievski și Marquez, adolescenții
trebuie să pornească de undeva. Cel mai bine este să înceapă cu ceea ce le
place, să prindă gustul cititului, plăcerea de a ține o carte în mână și de a-i
da paginile cu nerăbdare. Așa cum cei care astăzi au 40 de ani l-au avut pe
Jules Verne, pe Radu Tudoran sau cărți precum “La Medeleni” și „Cireșarii”, astăzi
adolescenții îi au pe Bella și Edward, sau pe Elena, Stefan și Damon. Nu e
nimic greșit în asta, fiecare generație își definește propriul gust pentru
artă, deci și pentru literatură, în funcție de foarte mulți factori. Cu atât
mai mult nu e nimic greșit cu cât adolescentul vrea să descopere alte cărți,
alți autori, e într-o explorare permanentă. Dacă îi place să citească cu
adevărat, într-un final va ajunge și la lui Dostoievski și Marquez, dar nu
trebuie grăbit.
Cărțile precum “Twilight” sau “Vampire Diaries” au făcut un lucru foarte bun, și anume au transformat din nou literatura în ceva cool, în ceva interesant pentru tineri, așa cum sunt filmele și muzica. Părinții greșesc enorm când interzic tinerilor să citească romane cu vampiri, sperând că așa se vor întoarce spre Sadoveanu sau Rebreanu. Nu, alegerea lor nu va fi să citească Sadoveanu, ci să nu mai citească nimic. Adolescentul trebuie lăsat să citească literatura care-l atrage.
4. Dacã nu ai fi scriitoare, ce altã carierã crezi
cã ţi s-ar potrivi?
Solistă într-o trupă de death metal :D
5. Dacã ar trebui sã alegi o melodie care sã ȋl
descrie pe M., ce ai alege şi de ce?
Întrebarea asta e înfiorător de grea! Pe M.
îl descriu foarte multe piese, în special cele rock, pentru că M. este un rebel
ideal, complicat, este un visător, este un sentimental și un revoltat. Cred că
pot spune că M. este un cumul al tuturor stărilor descrise în piesele rock, un
chip al tututor sentimentelor care apar în muzica asta. Orice compoziție black
metal îl reprezintă pe M., atât în ce privește versurile, cât și tonalitățile J Ceva din personajul M. este de găsit în toate acele
motto-uri din melodii rock care apar la începutul capitolelor, atât în “Sânge
satanic”, cât și în “Ani cu alcool și sex”. M. spune „Ascult black metal, sunt
ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin,
scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână”. Black
metal-ul concentrează toată furia lui M. în fața prejudecăților, a superficialului, a
lucrurilor băgate nouă pe gât de societate, disprețul lui pentru oamenii care
aleg să se lase transformați în marionete, oamenii care abandonează mult prea
repede căutarea propriului sine, din comoditate și lașitate. Black metal-ul și
M. sunt simboluri ale luptei împotriva prostiei umane, prostie care vine din
exces de conformism și spirit de turmă. În monologurile lui M. și în piesele
black metal se simte până la exces disprețul față de ființa umană care își
vinde libertatea (cel mai prețios dat al său) pentru un codru mucegăit de pâine
și pentru siguranța că și mâine va primi același codru mucegăit de pâine.
Dar M. nu este
doar furie și revoltă, este și nostalgie, o bucurie și o încăpățănare enormă de
a trăi, iubire pentru ceea ce există în mod autentic și iese din tipare. Dintre
melodiile ceva mai mainstream, patru îmi vin acum în minte, cinci, de fapt. “20 Years”, de la Placebo – pentru acel minunat și poetic sentiment al
trecerii timpului, care te schimbă într-un fel, dar în alt sens te lasă perfect
identic cu tine însuți; pentru sentimentul că ai tot timpul din lume,
că vei fi mereu tânăr, dar, în același timp, că totul se va sfârși prea repede.
Feeling-ul acela complicat că trăiești vârsta de aur, pe care nimeni nu ți-o va
putea răpi vreodată, dar că universul complotează totuși pentru a te înfrânge. “The End” de la The Doors – moartea și revolta, două teme de meditație foarte
dragi lui M., moartea care îi apare când ca o mireasă neagră, gotic-romantică,
atrăgătoare, irezistibilă, când ca un cadavru în putrefacție, sfârșitul a tot,
dușmanul a ceea ce suntem. Ca să rămânem tot la The Doors, versurile lui Jim
Morrison din “A Feast of Friends” sunt o oglindire a ceea
ce este M. „I'm sick of
dour faces/Staring at me from the TV/Tower, I want roses in/my garden bower;
dig?/Royal babies, rubies/must now replace aborted/Strangers in the mud/These
mutants, blood-meal/for the plant that's plowed.//They are waiting to take us
into/the severed garden/Do you know how pale and wanton thrillful/comes death
on a strange hour/unannounced, unplanned for/like a scaring over-friendly guest
you've/brought to bed/Death makes angels of us all/and gives us wings/where we
had shoulders/smooth as raven's claws”. Și finalul – “I will not go/Prefer a Feast of Friends/To the Giant Family” –
pare o sinteză a tuturor aspirațiilor lui M., căutarea lui pentru o ființă care să se
transforme într-un suflet pereche, acea ființă cu care să te simți atât de TU
însuți încât să-ți dorești să trăiești cu ea chiar și moartea. Ar mai fi “True Faith”, de la New Order (nu știu, poate că mie îmi place piesa asta fiindcă
am tot auzit-o pe coloana sonoră a unor filme mișto ), care, cred eu, descrie foarte bine orice trip. O lumină galbenă, intensă, care te cuprinde în
clipele astea, un exces de soare, de libertate și speranță. Și, în final, poate
o să râzi, dar cred că pe M. îl descrie bine și balada lui Bryan Adams, „Summer
of 69” :D
6. Ȋn “Ani cu alcool şi
sex” am putut sã citim perspectiva Elei. Va exista un urmãtorul volum şi o
perspectivã a lui R.?
Nu știu încă exact ce va fi în volumul final
al trilogiei. Într-adevăr, așa mă gândisem inițial, ca partea a treia să fie
exclusiv narată din perspectiva lui R., dar, între timp, mi-am dat seama că aș
mai vrea să scriu un timp prin vocea lui M., deci nu știu dacă voi renunța așa
ușor la ea. Ar putea fi un mix între cele două voci... nu știu încă. Ce pot
să-ți spun însă aproape sigur - și anunțul ăsta este în premieră și cred că va
bucura mulți cititori – este că trilogia începută cu Sânge satanic ar putea să
nu se oprească după cele trei părți. Sunt șanse să existe și o continuare a
trilogiei, un fel de volum 4. Asta demonstrează, cred, că “Sânge satanic” și „Ani cu alcool și sex” sunt addictive nu doar pentru
cititor, ci și pentru autor!
7. Ȋnainte de a publica
“Sȃnge satanic”, te-ai temut de reacţia cititorilor? Ȋn ce mãsurã a
coincis aceasta cu aşteptãrile tale?
Nu m-am temut de reacțiile cititorilor, pentru că nu
mi le-am imaginat. Nu m-am gândit deloc la asta, nu am făcut presupuneri, nu am
avut așteptări. Am luat contact cu ideea că uite, cartea într-adevăr e citită,
e receptată, de abia când au început să sosească impresiile. Dacă totuși,
într-un mod subconștient m-am așteptat la ceva, acel ceva ar fi fost mai multă
indiferență din partea cititorului. Firește, nu spun că mi-aș fi dorit-o, ci
doar că așa mi s-ar fi părut logic, la vremea aia, ținând cont de detașarea cu
care publicul ia contact în general cu cărțile, în special cu cele ale
autorilor români. Dacă cineva mi-ar fi spus că, la numai câteva luni, voi primi
cereri în căsătorie și scrisori înfocate de dragoste și, de cealaltă parte,
mesaje de amenințare cu moartea, totul numai pentru că am scris cartea asta,
i-aș fi spus, cu siguranță, că e nebun. Mi se părea ceva SF. Încă mi se mai pare.
Am fost uimită de ambele cazuri extreme: că există
oameni atât de minunați încât se pot implica atât de mult într-o carte, o pot
iubi într-o asemenea măsură (într-o lume, în care, să fim sinceri, modelul de
urmat pentru tineri e unul semi-analfabet) și, de asemenea, că există oameni
atât de proști și de frustrați încât să le fie frică de o carte, de parcă ea ar
putea prinde viață și i-ar sodomiza, apoi strangula, în somn.
Ca să revin la
prima parte a întrebării, teamă, nu, niciodată. În clipa în care îmi va fi
chiar și foarte puțin teamă de ceea ce va spune cititorul despre cărțile mele,
probabil voi alege să mă las de scris. Autenticitatea și teama nu pot coexista,
iar eu nu-mi doresc să scriu vreodată altfel decât autentic.
8. Te-ai gȃndit sã continui
cartea “Pervertirea”? Ne-ar plãcea sã aflãm ce vor face ȋn continuare Ulf, Tara
şi Corbu.
M-am gândit,
dar încă nu știu dacă va exista sau nu o continuare. Oricum, nu în următorii
doi ani. Poate, dacă la un moment dat mi se va face dor de ea, voi decide să îi
fac o vizită și să văd dacă mai are potențial pentru o continuare…
Până atunci
însă, la începutul anului 2013 apare cea de-a doua ediție a cărții, și ea va
conține niște fragmente în plus față de prima ediție. Sunt câteva pagini din
jurnalul Amaliei, fata dispărută, pagini pe care, în “Pervertirea”, le găsește
Tara. Sper ca aceste fragmente inedite să fie o
surpriză plăcută pentru fanii primei ediții.
9. Crezi cã dacã ai fi
publicat ȋn strãinãtate, reacţia publicului ar fi fost alta?
Da, oarecum.
Știu că oamenii se aprind foarte tare când eu spun asta, dar nu pot să mă abțin
să nu observ că românii devin pe zi ce trece tot mai agresivi în conformismul
lor, tot mai puțin deschiși către nou, către ceea ce vine după tradiții (nu în
răspăr cu tradițiile, ci doar DUPĂ – din păcate, mulți oameni nu pot gândi și
din cauza asta nu-și pot imagina că absolut orice pe lumea asta a fost cândva o
noutate, că tradițiile s-au format și ele din CEVA, iar acel ceva nu a existat
dintotdeauna), sunt tot mai lipsiți de dorința de a-și descoperi propriile
gusturi în artă. Acceptă ceea ce li se bagă pe gât, și asta e foarte trist,
pentru că de cele mai multe ori cel care îți bagă ceva pe gât o face din motive
greșite, meschine. Dacă n-ar fi așa, n-ar fi nevoie să-ți bage pe gât, ai
înghiți tu singur. Așadar, cred că în străinătate (în țările civilizate, cum
îmi place mie să spun), aș avea un public mai open-minded și mai numeros. Un
public mai puțin înfricoșat, care ar zâmbi și ar face gesturi entuziasmate când
aude de un titlu precum “Sânge satanic” și despre expresii “obscene” în cărți.
Un public mai cult, mai deschis spre diversitate, un public care apreciază mai
mult originalitatea și mai puțin tradiția, de care s-a cam săturat.
10. Ȋţi mulţumim pentru interviu. Vrei sã
transmiţi ceva cititorilor?
Îți mulțumesc
și eu, Ramona. Da, aș vrea să le transmit să-ți citească blogul în continuare,
pentru că e bestial, și, în afară de asta (dar cumva în aceeași direcție), să caute
cărțile care le spun lor ceva, cărțile despre care ei simt că le-ar putea
schimba viața și le-ar face mințile și sufletele mai cuprinzătoare. Să-și
descopere propriile gusturi, să nu accepte valorile altora, pe nemestecate. Și,
pe lângă citit, să trăiască cât mai mult și mai intens.