Poveste de Craciun – Bijuteria care mi-a schimbat viata

Articol in cadrul concursului SuperBlog2012
Sursa foto: luxurygifts

Dacã aş fi unul dintre acei bloggeri, aş începe o poveste aşa: era Ajunul Crãciunului, fulgii mari de nea coborau pe pãmânt într-un vals liniştitor, iar eu stãteam la gura sobei, band ceai cu scorţişoarã şi ascultând lemnele trosnind în foc şi crivãţul vuind…

Dar sunt un altfel de blogger, aşa cã o sã vã spun cã în acel an de Crãciun nu a nins deloc, iar Bucureştiul era tot numai o zloatã de lapoviţã murdarã, amestecatã cu benzinã, sare şi mizerie constantã. Umblam prin magazine, curpinsã de febra cumpãrãturilor si de emoţia de a oferi câte un cadou celor dragi. Nu mã gândeam cã eu voi fi cea care primeşte un cadou, nici câtã importanţã va avea.

Am mers la bunica mea în acea searã de Ajun, sã beau vin fiert şi sã mãnânc covrigi, aşa cum era tradiţia. Am gãsit-o mai bãtrânã şi mai obositã ca niciodatã şi m-a cuprins gândul cã viaţa e doar o bucãţicã limitatã, care nu e veşnicã pentru nimeni.

Bunica era abãtutã, cãlãtorind în vremuri trecute dragi ei, departe de prezent. Mi-a arãtat câteva fotografii cu bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut niciodatã, cãci a murit înainte ca eu sã mã nasc. Rareori vorbea despre el, iar când o fãcea, simţeam durerea şi dorul înrobind-o şi încercam sã o înveselesc în orice chip. Acum, era mai calmã, mai împãcatã decât de obicei. Mi-a arãtat o cutie cu bijuterii foarte frumoase, dintre care câteva bijuterii cucristale.

-Vrei sã îţi spun cum m-a cerut bunicul tãu de soţie? M-a întrebat zâmbind şters.

-Sigur.

-Era tot aşa, Ajunul Crãciunului, dar pe vremea aia erau zãpezi calumea, şi frig, nu ca acum. L-am trimis sã ia un brad şi i-am spus, în egoismul vârstei, sã nu se întoarcã fãrã unul. Mi-a propus sã cumpere unul artificial, dar eu l-am repezit, spunându-i cã cel de plastic ar putea sã ne foloseascã cel mult pe post de cuier, în niciun caz de pom de iarnã, întrucât nu seamãnã cu unul.

-Şi a luat?

Zâmbeam, imaginând-o pe bunica în putere şi oarecum severã în faţa bunicului, care ar fi fãcut orice ca sã îi intre în graţii.

-Nu a gãsit. S-a întors dupã miezul nopţii, fãrã brad. Ȋncepusem sã mã îngrijorez cã a pãţit ceva, dar era în regulã. Cu hainele ude, îngheţat şi fãrã brad, dar în regulã.

-L-ai certat cã nu o a gãsit brad? Am întrebat.

-Nu. Cred cã aveam de gând, dar nu am avut timp, pentru cã mi-a oferit asta.

Scoase din cutia cu bijuterii o broşã frumoasã, care imita foarte realist un brad.

Am început sã râd.

-Ştia el cum sã te cucereascã.

-Mi-a promis cã îmi va cumpãra brad anul viitor şi peste doi ani, şi în toţi anii pânã la sfârşitul vieţii, dacã accept sã mã cãsãtoresc cu el.

-Şi tu ce ai spus?

-Cã vreau câte doi brazi pentru fiecare an.

Am început sã râd, simţindu-mã fericitã şi nostalgicã în acelaşi timp, cu gândul cã în acele vremuri oameni puneau mai mult accent pe detalii şi gesturi frumoase.

-Vreau sã iei tu broşa, spuse bunica.

Mi-o aşezã în palmã. Mâna ei purta povara anilor ce au trecut şi a greutãţilor, dar era tot caldã şi gata sã mã consoleze când aveam nevoie de ea.

 Ȋn acea searã a început sã ningã, parcã pentru a o ajuta sã retrãiascã amintirile care îi erau atât de dragi.Pãrea pierdutã în gânduri, şi totuşi mai aproape de mine ca oricând. Am strâns broşa în palmã, ca o dovadã de necontestat a faptului cã am contat şi am fost iubitã de o persoanã cu un suflet extraordinar.

Bunica a murit trei sãptãmâni mai târziu, lãsându-mã singurã, dar cu amintirea ei vie in suflet şi cu speranţa cã bunicul o va aştepta, oriunde ar fi, cu doi brazi.