Altfel de recenzie: Let me sign

Let  me sign  o poveste scrisa de Lara in urma cu cativa ani, care le are ca personaje principale pe Cassandra (Cassie), o pianista de renume, foarte tanara si talentata,  si pe Robert, un actor, un idol pentru adolescente si nu numai.
Acest asa-zis fanfic, este o poveste care are toate elementele unui roman in toata regula. Personajele sunt foarte bine conturate, intriga e complexa, actiunea e stufoasa, iar rasturnarile se situatie se intampla la fiecare pas.

Cand Mel o roaga sa ii ia un interviu in locul ei unui actor devenit celebru peste noapte, Cassie accepta sa isi ajute prietena, fara sa banuiasca la ce eveniment va conduce aceasta decizie.

Oh nu, stai, ce spunea? Vroia ca eu sa iau inteviul? As putea eu sa fac asta? „Mel, eu nici nu stiu cu ce se mananca jobul tau. Daca se infurie sau se sperie cand o sa afle ca eu nu sunt tu?”
„Pai si cum sa afle? Si, pe bune acum, in cel mai rau caz, o sa zica ca si-a pierdut timpul degeaba. Asculta, este doar un interviu si daca te tii de lista, o sa fie totul ok. Este singurul programat pentru azi. Eu ar trebui sa ajung acolo maine dimineata si voi avea timp suficient sa le pregatesc pe celelalte. Te rog spune ca ma ajuti, te rog? Pe bune, Cassie, n-ai cum s-o dai in bara. Chiar si daca nu inregistrezi nimic cu reportofonul, o sa pun interviurile mai vechi cap la cap si incropesc o inregistrare. Trebuie doar sa fii acolo, sa te dat drept eu ca seful meu sa stie ca interviul a avut loc si n-o sa fiu data afara.”

Cassie este un personaj foarte complex, e amuzanta si plina de viata, determinata si pasionata de ceea ce face, iar Robert e natural, hotarat si prea putin glumet, ceea ce creeaza o antiteza perfecta intre ei, cu atat mai intriganta cu cat inainteaza actiunea.

„Nu stii cine sunt, nu-i asa? Nu-i asa?” m-a intrebat el.
Totul a revenit in mintea mea intr-o secunda. Melissa, interviul, faptul ca am adormit. „La naiba, mi-ai spus? Imi cer scuze, l-am uitat”, incepea sa fie de rau.
„Cum poti sa fi jurnalist si sa-mi iei un interviu daca nici macar nu-mi stii numele?” a intrebat in timp ce s-a ridicat rapid si s-a indepartat de mine. „Spune, care este numele meu? Spune”.
La naiba, habar n-aveam. Am incercat sa-mi amintesc daca fusese pomenit in timpul interviului, si am inceput rapid sa trec in revista tot ce spusese el. Nu. Am. Gasit. Nimic. „Brown?” am spus stiind ca era gresit. Oh, Doamne, chiar ca am dat-o-n bara.
El era furios. „Cine dracu esti?” a urlat la mine. Chiar daca era ceva distanta intre noi, m-am dat in spate instinctiv.
„Nu esti un nenorocit de jurnalist, asta e clar”. A inceput sa se plimbe prin camera uitandu-se peste tot. „Unde e nenorocita aia de camera video?”
(...)
„Esti vreun fan nebun? Stai, tu habar n-ai cine sunt. Ce dracu se intampla aici? Mi-ai facut poze cand dormeam? M-ai drogat? Cine dracu te-a trimis?”
Daca vreti sa cititi povestea, care e superba (pe mine m-a tinut treaza o noapte intreaga, nu am putut sa ma dezlipesc de ecran pana nu am terminat de citit) o gasiti aici.