luni, 21 ianuarie 2013

Sânge satanic, Ani cu alcool și sex de Cristina Nemerovschi



Ca să citesc o carte, tre` să-mi placă coperta, titlul și descrierea. „Irelevant” atunci când Ramona îmi sugerează și trimite cărți, pentru că sunt bune, dar eu nu vreau niciodată să le citesc din prima.
O carte bună e o carte care te face să-ți pui întrebări. Am citit zeci de cărți în ultimele luni, cărți care mai de care mai simple, pe care le citeam seara, înainte de culcare, iar a doua zi nu mai știam nimic, ori pentru că subiectul și stilul erau complet neinteresante, ori pentru că erau cărți americane traduse pe bandă rulantă cu scopul de a scoate bani și atât.
Nu citesc autori români, în mare parte pentru că nu au teme care să mă atragă. În momentul de față chiar nu-mi aduc aminte niciun autor român în afară de Eliade. Pe el îl venerez.
M-am apucat să citesc „Sânge satanic” mai mult pentru că n-aveam chef să învăț pentru BAC, da` am fost propulsată în carte cât ai pocni din degete. Primul capitol a fost de fapt sarea și piperul, pentru că de la un timp sunt complet fascinată de romanele care tratează relațiile homosexualilor. Mă așteptam să văd o poveste „interzisă”. A fost și mai bine.
„Sânge satanic” mi se pare o carte narcisistă prin însăși M., cea mai mișto ființă de pe pământ. Are dreptate M., oamenii își doresc să fie dominați, cu toate că vor să aibă doza aia cretină de superioritate, de fapt, toți vor să știe ceva mare și tare care să-i domine.
Dacă „Sânge satanic” m-a făcut să zâmbesc, continuarea m-a bulversat complet. „Ani cu alcool și sex” e o carte pe care ori o iei totul mot-a-mot și te lași purtat de acțiune, ori te lași purtat de egoul tău sentimental și te prăpădești de plâns în pasajele cheie. De fapt, am fost amețită pe tot parcursul cărții și regret că nu am scris tot ce-mi venea în minte în momentul în care citeam pasajele în care M. merge spre Vamă sau cele în care bea, bea, bea.
Tre` să recunosc, mi-am pus întrebarea cât poarte să reziste un om bând atâta alcool de o mie de ori pe tot parcursul celor două cărți. Spre finalul celei de-a doua am aflat cât, să fie vreo 10 ani? Cam atât a rezistat A., unul dintre prietenii lui M..
„Ani cu alcool și sex” vine într-un moment în care încerc să descifrez măcar un minip scop al existenței. Dacă noi, ca oameni, nu găsim un scop de a trăi, ar trebui să ne sinucidem. Și văzând cum M. sfâșie orice barieră a regulilor societății în încercarea de a scăpa de ea(un lucru care mi s-a părut decisiv în definirea lui ca personaj a fost disprețul lui la adresa absolut tuturor persoanelor pe are le cunoaște, cu precădere spre tagma feminină, dar e scuzabil, M. E un narcisist veritabil) și bea, fumează și se droghează tocmai în acest sens.
M-a lăsat fără cuvinte constatarea lui M. de la finalul cărții a doua, spune el că lumea s-a schimbat, constată că și cu el s-a petrecut ceva, dar parcă nu vrea să accepte. M. E un fel de mit, iar vârsta nu îl scoate încă din joc. Cu toate astea, nu îl văd pe M. bătrân. Nu îl pot vedea la 80 de ani, nu mi-l pot imagina, așa cum îmi e greu să cred chiar și vârsta pe care o are la final, 28 de ani.
Știu că după ce terminasem „Sânge satanic”, mă tot gândeam la M., B., R. și D. și am avut impresia că sunt reali. A fost fulgerarea aceea de moment, ca și cum ai cunoaște acele persoane, apoi, când te trezești, îți dai seama că de fapt sunt personaje, că nu poți sti nimic mai mult decât ce îți este dat să citești. În fond, asta face o carte să fie bună. Personajele veridice.
Totuși, cele două romane mi se par diferite. Primul roman e ca un film, sau chiar ca o realitate pe care îți este dat să o vezi în timp ce mergi pe stradă, ca o conversație pe care o auzi în autobuz. E reală, e acolo, se desfășoară sub ochii tăi. În schimb, „Ani cu alcool și sex” se transformă într-un roman, probabil pentru că firul epic se menține pe tot parcursul cărții, spre deosebire de „Sânge satanic”, unde M. Aduce o mulțime de amintiri în prim plan fără a respecta un model strict.
O carte bună te schimbă și mă uit la mine, mișcându-mă în reluare, pentru că tot ce fac e să mă gândesc la romanul pe care tocmai l-am terminat și să analizez ceea ce nu am realizat în momentul citirii. Recunosc că cele două romane nu au nimic din clasicul model de scriere românesc, totul e inovator, cred că asta e și motivul pentru care, dacă nu aș fi știut numele autoarei, aș fi putut să jur că e un roman scris de un autor străin. Și partea cea mai bună e că acțiunea toată se desfășoară în România.
Au existat câteva momente care m-au lăsat fără cuvinte, de exemplu, moartea lui Machi. Îl iubesc pe Machi, e personajul meu preferat, iar el moare pur și simplu și eu tot așteptam un semn de sentimentalism din partea lui M. (din perspectiva lui, cred că ar spune că-s tare proastă, eh?), dar M. nu se schimbă prea tare, doar se închide încă puțin în sine. Apoi, moartea Elei. Elavaca. Mi-a plăcut mult modul în care M. o detesta pe Elavaca. Cu toate că mi-a fost milă de ea, am decis într-un final că Ela chiar era vacă și proastă, nici măcar o curvă veritabilă. Totuși, nu aș fi vrut sa moară. Moartea e pedeapsa capitală, în fond, nu te poți întoarce. Nu e ca și cum ai sta 20 de ani în închisoare și apoi ai începe să vezi lumea altfel, nu, e moartea, e plecarea aia pe care M. o vede ca un stop deplin.
Nu am o concluzie, sunt încă prea bulversată de gândirea lui M. „Cea mai mișto ființă care a existat vreodată pe lume.” 

Dar trebuie să citiți cărțile astea.
Miku

Un comentariu:

giddusadik spunea...

Draguta recenzia, desi cartea nu ma atrage in mod special, fara suparare.

P.S. Sper ca nu te superi daca las un link catre concursul meu aici :)

http://inabookshelf.wordpress.com/2013/01/23/concurs-2/

Sper sa participi si tu :D